Zilele trecute am răsfoit – vorba vine – paginile unui ziar online. Mai fac şi asta din când în când, fiindcă ştiu că ei sunt mult mai grăbiţi decât mine, la somnorosul meu de săptămânal, sunt şi mai mulţi, aşa că uneori mai trag cu coada ochiului şi mă mai inspir de la ei. Alteori, când am puţin mai mult timp, urmăresc site-urile pur şi simplu ca să văd în ce ape se mai scaldă colegii mei, cu cine mai ţin şi pe care-i mai înjură. Recunosc că nu mă omor cu cititul şi că doar rareori depăşesc trei rânduri sub titlu, dar nu din răutate, ci pentru că suntem o lume atât de mică şi ne cunoaştem atât de bine între noi, încât de cele mai multe ori ştiu ce-au să scrie încă dinainte de a pune mâna pe pix ori pe tastatura calculatorului.

În ziua aceea, toate au fost exact aşa cum am descris lucrurile până aici. Din începutul unui articol – fiindcă n-am citit decât primele trei rânduri şi vreo două de la mijlocul paginii – am aflat la ce nuntă faină fusese autorul reportajului: mirele lucra în Germania, dar nu sunt sigur sută la sută de ţară, mireasa parcă în Austria, dar nici de data asta nu bag mâna-n foc, socrul mare cred că în Spania, soacra mare în Italia, socrul mic în Danemarca, soacra mică în Luxemburg, iar naşii – el în Irlanda, iar ea, dacă nu mă-nşel, în Grecia. Din cele citite la mijloc, alea două rânduri de care am pomenit, am înţeles că din bătătură s-au dus cu toţii, cu vreo 80 de maşini să moară lumea, la un local de local, şi-au încins o nuntă românească despre care o să se povestească cel puţin vreo zece mii de ani, începând cu 2018.

Mi-e greu să spun acum, după atâtea zile, ce-am simţit exact atunci când am dat x pe pagină şi-am închis-o. Mă gândesc că un sentiment egal, dar de sens contrar cu al celorlalţi, ceva supus legilor fizicii – o tristeţe pe măsura bucuriei fără margini a nuntaşilor. Până nu demult, părerea mea despre lucrurile astea era cu totul alta, dar poate că vârsta mă face mai îngăduitor şi-mi dă puterea să transform dispreţul în milă.

Ce ştiu sigur e de ce-am închis articolul cu nunta de vis la care au venit românaşii noştri din toate ungherele şi cotloanele Europei. Pe de o parte, fiindcă m-am săturat până peste cap să văd, oriîncotro întorc capul, fudulia şoferilor, zidarilor, grăjdarilor, slujnicelor în casă ori a spălătoreselor de vase, care, dacă cumva mă zăresc din înălţimea de la care se uită la mine, nu mă văd mai mare decât un gândac. Dar despre toate lucrurile astea am mai scris, şi chiar nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc acum, din nou, de ele, fiindcă şi mila doare uneori. Pe de altă parte, nu ştiu, nu mai suport admiraţia asta a noastră în faţa a tot ce e străin. Nu contează că scorul mare poate habar n-avea nici să-şi scrie numele. Pe ziarist îl interesa de fapt că nu ştia să facă asta în Spania, nu în prăpădita de Românie, ceea ce schimbă cu totul şi cu totul datele problemei. De aia am dat x pe pagină.

Că una e să fii prost în Germania, de exemplu, şi alta aici, am învăţat când eram copil şi-am înţeles abia acum, la anii ăştia, ca să zic aşa. De exemplu, îmi amintesc foarte bine cum, pe vremea când eram mic, verişorul unui vecin, un neamţ pocit, slăbănog, tont şi cu ochelari, mai venea în vacanţele de vară pe la noi prin bloc. Când ieşea pe-afară, mucoşii de băieţi se gudurau pe lângă el şi făceau tot felul de giumbuşlucuri numai să le dea o maşinuţă din plastic sau o lamelă de gumă. Ţin minte că, odată, i se terminase pachetul şi, cum ţâncilor le curgeau balele, şi-a scos guma din gură, a întins-o, iar prietenii mei au dat năvală să i-o smulgă cu tot cu deget.

De-atunci, eu, unul, n-am mai mestecat gumă niciodată. Iar dacă nuntaşii din celălalt reportaj ar citi articolul ăsta, sunt sigur că n-ar fi unul să nu mă întrebe de ce.

Adrian CRÂNGANU