Adrian CRÂNGANU

Fereastra de la bucătăria mea dă în spatele blocului, acolo unde sunt două containere de gunoi, mari şi încăpătoare, ruginite pe dinăuntru şi vopsite în verde pe dinafară. Noaptea, în jurul lor mişună câinii, iar ziua oamenii. Uneori, în nopţile de vară, când hărmălaia pe care o fac întrece orice măsură, mai arunc după ei cu câte o ceapă, un cartof sau orice altceva îmi pică în mână, şi atunci fug sau se mai potolesc o vreme. Însă lucrurile cu adevărat interesante se întâmplă ziua. Iar eu mi-am făcut un obicei ca, atunci când îmi încălzesc cafeaua, să mai trag cu ochiul la cele două containere. Întotdeauna se găseşte câte ceva de văzut şi, dacă lucrurile merită, uneori zăbovesc în faţa geamului cât fumez o ţigară.

Poate că nu aş face toate astea – adică, cu siguranţă, în mod normal nu m-aş comporta aşa – dacă lumea aceea a resturilor urât mirositoare, a jucăriilor dezmembrate, a hainelor vechi ori a nimicurilor nefolositoare, acel mic univers al lucrurilor de prisos nu ar fi însemnat, pentru copilul care am fost, locul pe care l-am urât cel mai tare pe lume. Ani întregi am suferit din cauză că cineva la care ţineam foarte mult scotocea, în fiecare zi, nu doar în tomberoanele de la blocul meu, ci în toate containerele din cartier. Îşi umplea buzunarele hainei şi ale pantalonilor cu tot felul de lucruri nefolositoare, pe care seara le ducea în pivniţă. Din când în când, atunci când se adunau prea multe şi nu mai putea nici măcar deschide uşa pivniţei, mai arunca din ele. A doua zi o lua însă de la capăt. La început vecinii clătinau din cap când îl vedeau, fiindcă el nu juca niciodată nici cărţi, nici table cu ei, la bancă. Apoi nu l-au mai băgat în seamă. Eu însă ştiam fiecare cutiuţă, borcan, geantă veche, centimetru de sârmă sau de sfoară ori cap de păpuşă care clipea din ochi, pe care le duce în beci. Uneori, mă mai mustra din priviri că nu fac şi eu la fel. Atunci, îi întorceam spatele, iar el mă lăsa în pace.

Se poate să fie toate astea motivele pentru care, de când mă ştiu, am ocolit gunoaiele. Chiar şi acum, când trebuie să arunc punga cu resturi, o azvârl întotdeauna în container de la câţiva metri. Asta nu m-a împiedicat însă să fiu mereu atent la ce se petrece acolo. Aşa am observat că unul dintre bătrânii din scara vecină, care altfel se îmbracă elegant, în costum, cu cămaşă albă şi cravată, atâta doar că se încalţă cu adidaşi ori cu papuci, ia haine din gunoi şi culege de pe jos tot felul de lucruri mărunte care, de la distanţă, nu pot să-mi dau seama ce sunt. Un alt pensionar, din blocul de vizavi, căruia i-a murit nevasta şi care eu bănuiesc că a luat-o razna, face aproape la fel. Vecinul de la etajul opt, om la 70 de ani, doar dă târcoale gunoiului, şi asta de vreo câteva luni. În curând, va fi şi el pe lista mea.

Altceva însă m-a durut, aşa cum am povestit că mi s-a întâmplat când eram copil. Înainte de Crăciun, şi chiar în a doua şi a treia zi, câţiva bătrâni, alţii decât cei despre care am scris până acum, adunau crenguţe de brad din jurul containerelor, le făceau mănunchi şi plecau cu ele acasă. În timp ce îi priveam de la fereastră, la radio cineva îl imita la perfecţie pe Traian Băsescu. Mi-am turnat cafeaua, mi-am aprins o ţigară şi m-am gândit că afară, la gunoi, rămurelele de brad nu pot imita pe nimeni. Şi nimic…