Era o zi mohorâtă. Cenuşiul picta oraşul în timp ce un roşu-vineţiu scălda faţa văzduhului. O ploaie măruntă frământa vegetaţia pregătită să-şi plece capul în faţa toamnei. O floare ce s-a încăpăţânat să salute viaţa la începutul toamnei şi-a deschis ochii, şi-n locul luminii i-au răspuns lacrimile. Eu treceam pe lângă Cuptorul Cald. Cuptorul Cald era locul ideal unde puteai schimba decorul sumbru cu aroma pâinii calde, astfel că am intrat în brutărie cu scopul de-a cumpăra o pâine şi a respira o clipă căldura unei veri rămase departe, prin bobul de grâu ce-a furat o clipă auriul soarelui, iar acum s-a metamorfozat într-un aliment de bază al omului. „Pâinea scoasă din cuptor/ arde palmele ei/ ca soarele obrajii/ când aduna spicele./ Şi-n pâine/ poate mai stăruie/ jeraticul verii“. (Petre Stoica)

Acolo, în brutărie, toată căldura pâinii a fost cuprinsă de aceeaşi pânză tristă ce guverna o zi a lui Răpciune, pentru că un om al străzii a încercat să-şi găsească o scânteie pentru a supravieţui. Cel aflat în suferinţă a cerut vânzătoarei o pâine, dar refuzul amar nu a întârziat să risipească orice urmă de lumină. Trist, cu capul plecat, străinul a părăsit locul ce a părut atât de cald şi primitor o secundă.

Am privit spre vânzătoare, pe urmă spre cel pribeag, care părăsea încăperea caldă, şi o lacrimă a căzut peste sufletul meu, ca o bobiţă de rouă. Un moment am rămas prinsă între două imagini – a celui flămând şi imaginea pâinilor ce parfumau locul –, dar m-a trezit glasul vânzătoarei, care m-a întrebat ce doresc. Am spus că doresc două pâini. Le-am cumpărat şi am alergat spre ochiul trist al zilei în care s-a pierdut acel năpăstuit.

În scurt timp l-am ajuns şi i-am oferit una dintre pâini. Mi-a mulţumit şi m-a binecuvântat, pe urmă a strâns pâinea la piept şi câteva lacrimi i-au umezit obrajii. După o clipă de socoteală, i-am oferit şi a doua pâine. Stângaci, aflat în cumpăna de a primi sau refuza şi acest dar, rătăcitorul a întins mâna şi a primit ofranda.

Nu am mai aşteptat alte mulţumiri, le-am înţeles doar privindu-i ochii, aşa că am plecat spre un colţ din care să observ trăirile acelui om. Omul avea ascunsă o pâine în sân, iar în mâna dreaptă ţinea o altă pâine, din care muşca cu poftă.

Mi-am îndreptat paşii spre casă. A doua pâine ce am cumpărat-o pentru mine am dăruit-o, dar nu m-am întors spre brutărie. Mergeam spre locuinţa mea, în timp ce zeci de imagini se roteau în jurul cugetului meu. Un om „pribeag prin lume, fără pâine, fără rost“ mi-a trezit fiinţa arătându-mi importanţa unui aliment preţuit de nobilime odinioară şi, poate, tratat cu indiferenţă de mulţi oameni avuţi ai zilelor noastre, fiindcă „în trecut, pâinea albă era preferata clasei nobiliare şi aristocrate europene (chiar şi la noi i se spunea, acum două, trei sute de ani, pâine albă boierească)“. În multe proverbe şi expresii populare, termenul „pâine” primeşte valoare de simbol. Dacă vânzătoarea era bună „ca pâinea cea caldă“, era „pâinea lui Dumnezeu“, cel nevoiaş şi-ar fi putut potoli foamea trupească, dar ea a ales călăuză o altă expresie populară – „a lua pâinea de la gură“.

Cei care-şi unesc destinele „mănâncă pâine şi sare împreună“, sunt alături atât la bine, cât şi la rău. Tânărul care se angajează „pune mâna pe pâine“, în timp ce oamenii care au o situaţie materială bună o duc bine, sunt prezentaţi prin expresia populară „A mânca o pâine albă“. Lucrurile bune şi folositoare „se vând ca pâinea cea caldă“.

Pâinea trebuie privită nu doar ca un aliment ce hrăneşte trupul adesea neputincios, pentru că „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu“ (Luca 4, 4), ci şi ca un simbol al vieţii. Aşa cum grâul semănat putrezeşte, se transformă în pământ şi aduce rod, şi omul în acest trup material trebuie să rodească, să se transforme în iubire, bunătate şi milostenie. Îmbrăcat în haina iubirii, bunătăţii şi miosteniei, nu poate să fie indiferent la suferinţele celor din jur, le întinde o pâine oricând se află în nevoie.

Drumul bobului de grâu este arătat şi de poetul Ilie Grigore (Gore Maior): „cuvântul pâine/ care-a fost la-nceput/ doar un bob,/ viu, aşezat sub o brazdă de lut,/ ascunzând în lăuntrul său / toate celelalte cuvinte/ trăite, până ce va deveni/ într-o zi spic/ şi toată sudoarea omenească/ care avea să-l însoţească/ până ce va ajunge pâine pe masă/ “.

Pâinea se dobândeşte cu multă trudă şi sudoare, dar când o descoperi, când o dobândeşti, îţi aduce acea împlinire mult-aşteptată, acea linişte şi lumină sufletească ce îţi şopteşte că nu ai trăit degeaba.

Eu l-am văzut pe acel nevoiaş gustând din pâine şi un sentiment de linişte, de mulţumire, de bucurie, mi-a cuprins fiinţa, pentru că am văzut o lumină pe faţa unui om. Omul şi mana, bobul de grâu şi viaţa, nevoiaşul şi lacrima fericirii, toate şi-au unit chipul, împărtăşindu-se din acelaşi râu cu apă vie, pâinea.

Ana-Cristina POPESCU