Într-una din serile trecute, am primit o veste care m-a întristat. Sora mea mi-a spus la telefon că o mătuşă – una dintre puţinele noastre mătuşi care mai rămăseseră în viaţă – a murit, ba, mai mult, fusese deja înmormântată în urmă cu câteva zile. Ştiu că sună rău, dar am s-o spun totuşi: nu moartea ei m-a mâhnit atât, de fapt, adevărul e că, deşi locuiam în acelaşi oraş, cred că n-am mai văzut-o de cel puţin zece ani, cât faptul că nu am fost anunţaţi, nici eu, nici sora mea. Despre asta aş vrea să vorbesc. Nu despre verişorii mei, ei prea puţin contează. Despre cum ajungi ca ei, asta da, mi se pare important.

Sunt doi, frate şi soră, şi sunt verişorii mei primari. Mama mea şi tatăl lor au fost fraţi. Între noi, e adevărat, e diferenţă de vreo şapte ani, între mine şi verişorul meu, iar verişoara mea e cu vreo unsprezece ani mai tânără ca mine. În copilărie nu ne-au legat prea multe. Pe ea nu o băgam în seamă, era mult prea mică atunci când eu însumi nu eram decât un puşti, dar pe el, pe verişorul meu, l-am plimbat de multe ori în cărucior şi am încercat să-l învăţ tot felul de draci.

Anii au trecut, iar noi ne-am văzut tot mai rar. Chiar şi aşa, mereu am ţinut la el, la verişorul meu. N-aş putea să spun exact de ce, dar, dacă tot trebuie să caut o explicaţie, cred că am făcut-o fiindcă, dintre toţi ceilalţi verişori, el e cel care seamănă cel mai mult cu mine. De fapt toţi semănăm, toţi bărbaţii dinspre partea mamei suntem înalţi şi avem ceva comun, în trăsăturile feţei şi în atitudine. Asta ne e gena. În plus, la el mai ţineam şi fiindcă era inteligent. Şi poate fiindcă atunci când încă nu ştia să meargă l-am cărat cu căruciorul.

Ne-am depărtat cu adevărat unii de alţii abia atunci când verişorii mei şi-au făcut facultăţile în alte oraşe şi, când s-au întors, au devenit oameni cu funcţii. Pe atunci încă nu puteam vorbi de o ruptură. Ea a venit abia atunci când ei au început să câştige mulţi, mulţi bani. M-am bucurat pentru el. Era băiat deştept, aşa cum am mai spus. Despre verişoara mea ştiam doar că avea o funcţie foarte importantă şi, aşa cum o cunoşteam eu, era mai retrasă. Ieşea rar în lume, şi atunci numai în lumea aceea mică pe care o considera demnă de ea.

Pentru ei, eu eram doar un prăpădit de ziarist, iar sora mea o simplă ingineră. Eram, cu alte cuvinte, rudele sărace. În plus, eu mai aveam şi gusturi proaste. Muream de dragul unui alt verişor, mai mare ca mine, care în ochii lor era de-a dreptul un paria. Se lăsase de lucru, bea pe rupte şi nu mânca cu zilele, fiindcă nu avea bani. Când mă întâlneam cu el, îi dădeam eu, şi bani, atât cât îmi puteam permite, şi ţigări. Mie îmi plăcea de el fiindcă viaţa lui ardea pentru un ţel. Voia să inventeze ceva. Beat ori treaz, studia tot felul de reviste şi de cărţi. Impresia mea era că voia să inventeze o turbină, iar dacă ar fi lucrat n-ar fi avut timp să se gândească la asta. Aşa-mi spunea el. Iar eu mă prefăceam că-l cred. Şi-i dădeam alţi bani şi alte ţigări din pachetul meu.

Pentru ei, a fost o investiţie nerentabilă ceea ce făceam eu. Verişorul meu şi al lor a murit fără să lase nimic în urmă decât amintirile calde din sufletul meu. Poate şi din cauză că mă înhăitasem cu el nu m-au chemat nici la nunţile lor, nici atunci când şi-au botezat copiii. Iar pentru asta le mulţumesc acum.

Îmi pare rău că niciunul dintre cei trei verişori despre care am scris nu va citi rândurile astea. Unul, aşa cum am spus, a murit. Ceilalţi doi nu obişnuiesc să-şi piardă vremea cu aşa ceva. Singurele cărţi pe care obişnuiesc să le citească au câte o singură pagină, una verde, pe care scrie 100 EURO, şi una rozalie, cu textul 500 EURO. Şi au biblioteci întregi acasă…