Adrian CRÂNGANU

Acum două luni s-au împlinit exact 30 de ani de când am terminat Armata. 30 de ani de când am ieşit pe uşa Unităţii Militare din Satu Mare cu o uşurare şi o fericire neegalate de nimic, nici până în ziua de azi. N-am sărit în sus de bucurie, aşa cum visam noaptea şi îmi închipuiam ziua că am să fac. Am zâmbit doar şi am ridicat ochii la cer şi i-am mulţumit acelui Dumnezeu despre care ele, cadrele militare, ne tot spuseseră un an şi patru luni că nu există. Nici nu m-am îmbătat. M-am dus doar la gară, m-am urcat în tren şi am venit acasă.

De-atunci, mereu am vorbit urât despre Armată. A fost – şi aşa cred şi astăzi, după 30 de ani – cea mai neagră perioadă din viaţa mea. Am o mulţime de amintiri din vremea aceea, şi cred că orice bărbat are, cu care aş putea umple o carte, dar niciuna dintre ele plăcută măcar. Şi, în majoritatea cazurilor, din cauza oamenilor cu care am avut de-a face. Nici măcar chinul meu din lunile în care a trebuit să îndur friguri de -20 de grade nu se poate compara cu dezamăgirea pe care am simţit-o în fiecare clipă, văzând în ce lume mi-era dat să trăiesc acel an şi aproape jumătate.

Nu condamn pe nimeni pentru toate astea. Vreau doar să mă fac înţeles de ce nu sunt absolut deloc de acord cu scandalul pe care îl fac acum cadrele militare cărora li s-au tăiat pensiile, nişte pensii care, şi aşa, ciuntite, sunt mai mari decât ale oricărui om, fie el muncitor sau inginer în uzină, doctor sau profesor, poet ori miner. Ştiu asta foarte bine şi, mai mult, nu cred că pot fi acuzat de rea-credinţă, fiindcă am rude şi prieteni în situaţia asta. De-aceea ştiu exact ce pensii au. Restul îl ştiu din Armată.

Ştiu că, de exemplu, atunci când ne duceam la instrucţie pe un ger de crăpau pietrele, noi săpam cu lopăţicile locaşuri de tragere în pământul îngheţat bocnă, de parcă era din cremene, şi plângeam de frig şi neputinţă, în timp ce cadrele se ascundeau prin vreo văgăună, făceau focul, prăjeau slănină şi se îmbătau. Mai ştiu că, atunci când ploua torenţial, ne scoteau afară, în grădină, să stropim cu furtunul ori cu găleţile zarzavaturile şi legumele. Pe urmă ne chemau acasă la ei şi le făceam o mulţime de treburi prin gospodărie. Cam cu asta se ocupau, cu ordinele. În rest, nu ştiu să fi mişcat vreun deget şi să facă ceva singuri, cu mâna lor.

Nu vreau să-mi amintesc acum alte umilinţe pe care le-am trăit un an şi patru luni, fiindcă nu-mi face nici cea mai mică plăcere, aşa că mă opresc aici. Iar pentru toate astea, acele cadre primeau salarii de cel puţin două ori mai mari decât toţi cei pe care îi ştiam acasă, în viaţa pe care o lăsasem în urmă…

Şi n-aş zice poate nimic dacă acel regim ar fi fost dur. A fost însă inuman. N-aş spune poate nimic dacă, măcar acum, aş fi înţeles că a fost vorba de nişte rafinamente psihologice care să mă pregătească pentru ce era mai rău, şi nimic nu putea fi mai rău decât războiul. Nici gând de aşa ceva. Tot ce înţeleg acum, după 30 de ani, e că n-a fost vorba decât de primitivism şi prostie.

Cu toate astea, atunci când încă se mai făcea Armată, i-am spus fiului meu că, dacă are de ales şi îmi cere părerea, eu l-aş sfătui să meargă, chiar dacă eu am înjurat-o din prima până în ultima zi. Nu pentru că l-ar face mai bărbat, dar, când va termina-o, se va întoarce mai şmecher, mai hoţ, mai mincinos şi mai tot ce e mai urât în viaţă şi până atunci, copil fiind, i-am spus că e bine să nu facă.

Dar, mai presus de orice, ar avea ocazia să iasă pe poarta Unităţii simţind o uşurare şi o fericire pe care doar puţine lucruri le pot egala. Şi să-şi ridice privirea la cer şi să mulţumească acelui Dumnezeu despre care mie, acum 30 de ani, cadrele care azi plâng după pensii îmi tot băgau în cap că nu există…