„Am legat copacii la ochi,/ Cu o basma verde/ Şi le-am spus să mă găsească./ Şi copacii m-au găsit imediat/ Cu un hohot de frunze“ – aşa sună minunatele versuri ale lui Marin Sorescu. Cândva, am legat şi eu ochii primăverii, ca să observ dacă mai reuşeşte să zămislească muguri, iar primăvara nu a dat greş. Cu ochii închişi, ea şi-a întins braţele peste natură şi a alungat iarna ce lega pământul spre nerodire. Când am văzut miracolul, am încercat şi eu să mă joc de-a primăvara. Eram în clasa a V-a când m-am jucat, şi am presărat pe versuri muguri de cuvinte. Au trecut ani şi ani, dar jocul de-a primăvara din copilărie mi-a pătruns în fiecare colţ al sufletului, devenise viaţa mea. Credeam că o să scap şi eu asemeni lui Marin Sorescu, dacă o să leg la ochi „toate lucrurile/ şi toate sentimentele“, însă m-am înşelat, aşa cum păsările l-au găsit pe scriitor „cu un cântec“, iar soarele l-a observat „După timpul acela“, iar primăvara cuvintelor mă zăreşte rătăcită printre umbre, printre frunze şi printre flori. Nu poţi fugi de tine însuţi. Când începi să te cunoşti, totul îţi pare o joacă. Chiar eşti atras de joc. Eu m-am jucat de-a primăvara în copilărie şi sufletul meu s-a îmbolnăvit de durerea mugurilor. Oricât aş încerca să scap de vraja primăverii, mugurii mei strigă după mine, sunt vii, trăiesc prin fiinţa mea.
Trebuie să fim atenţi ce joc alegem în viaţă. Ion Creangă, în jocul lui din „Amintiri din copilărie“, a dărmat casa Irinucăi din Broşteni şi i-a omorât o capră. Andronic, omul-şarpe din opera literară „Şarpele“, a lui Mircea Eliade, prin jocul gajului din pădure, un joc iniţiatic care-l determină să o aleagă pe Dorina şi să o considere pe Liza o intrusă, schimbă firescul lucrurilor şi-i atrage pe eroi într-o practică magică, ce are la bază un descântec popular de dragoste.
Se spune că jocul are nişte limite ce nu trebuie să le depăşeşti, depăşirea lor atrăgând după sine o pedeapsă sau chiar moartea. Eu sunt de părere că odată ce ai început jocul, nu te mai poţi opri. E ca Ciuleandra, întâi e lin, pe urmă creşte în intensitate. Singurul secret este să ştii a-ţi alege jocul.
Jocul unora este arta. Odată ce au început acest joc, nu se mai pot opri, sunt asemenea albinei din poezia lui Tudor Arghezi „Lumină lină“, îşi ascultă „sarcina chemării“ şi vântul nu reuşeşte să le amorţească elanul, chiar dacă vor oferi, în schimbul jocului, spremul preţ. Sunt asemenea lui Manole din balada populară „Mănăstirea Argeşului“ sau drama lui Lucian Blaga „Meşterul Manole“. Dacă în baladă jocul este înlocuit cu verbul „să glumim“, în drama „Meşterul Manole“ tema jocului este evidentă. Mira, ce ia locul Anei, este predispusă spre joc. Acceptă sacrificiul suprem pentru idealul de creaţie, „un joc de albă vrajă şi întunecată magie.“ Sunt asemenea emirului din „Noapte de decemvrie“ a lui Al. Macedonski ce alege drumul cel drept în viaţă spre a ajunge la Meka. sau prinţului din „Mistreţul cu colţi de argint“ al lui Ştefan Augustin Doinaş.
Orice joc are un preţ. Poţi să câştigi jocul sau poţi să-l pierzi. Trebuie să te analizezi cu atenţie şi să îţi înţelegi sufletul. Nu e bine să alegi un joc doar de dragul jocului, asemenea copilului Ion Barbu din poemul „După melci“, pentru că jocul de-o clipă, care a dus la moartea melcului ce a ascultat descântecul de primăvară şi a îngheţat, nu aduce după sine împlinire. E bine să cauţi jocul în frunze, în umbre, în fluturi, în flori, în păsări, în pământ, în aer, în apă, în soare şi lună, iar când l-ai găsit, să-l joci atât de bine, încât să nu te învingă nici vântul, nici ploaia, nici focul, nici stânca, ci să te înalţi deasupra lui, pentru că omul, după cum mărturiseşte Nichita Stănescu în poezia „Laudă omului“, este „o emoţie copleşitoare“ sau „Din punct de vedere al aerului,/ oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripile crescute înlăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat – care e gândul!“.
Ana-Cristina POPESCU
