La mine în bloc cineva dă găuri. Nu știu cine e, dar le dă în dușmănie, când mi-e lumea mai dragă și mă pregătesc, de exemplu, să trag un pui de somn după-masă, ori să mă așez seara la calculator ca să mai scriu vreun articol pentru a doua zi. Nu știu nici cu ce anume dă găurile alea, că nu mă pricep la chestii legate de construcţii, dar am o bănuială, fiindcă am mai auzit şi eu de bormașini și rotopercutoare, dar cred că folosesc niște burghie cât toate zilele și găurile alea sunt cam cât intrarea într-un tunel, după cât zgomot fac vecinii ăștia care probabil că numai ce s-au mutat și vor să-și pună, cum au făcut aproape toți până la ei, apartamentul la punct. Fac însă atâta gălăgie încât, după vreo jumătate de oră, îmi simt creierii harcea-parcea, iar hărmălaia aia mecanică în care oțelul se ceartă cu betonul mă copleșește pur și simplu și ajung ca nici măcar gândurile să nu mi le mai aud. Iar huruitul ăsta e suficient cât să-mi dea o stare proastă, întunecată uneori, mai ales spre seară, când parcă sunt mai obosit decât eram, să zic, acum câteva luni.
M-am gândit că de vină pentru asta e poate și tusea care nu mi se mai oprește și nasul parcă veșnic înfundat de o răceală cu care nici nu mai țin minte când m-am procopsit. Sau poate e și de la genunchiul stâng, pe care, când mă săgetează, îl simt în creștetul capului, mai ales atunci când trebuie să cobor câteva trepte, încât prefer să urc pe Everest decât să mă dau jos dintr-o mașină. Am pus durerile astea pe seama baloților de ziare pe care îi mai ridic uneori, și i-am și explicat unui coleg că parcă hârtia e tot mai proastă, mai groasă și mai grea, de la o săptămână la alta, numai că el a dat din mână și m-a trimis să mă uit în buletin. Ziarele, mi-a mai zis el, sunt exact ca alea de acum 30 de ani, pe care le luam împreună pe brațe și mai făceam şi ture în jurul redacției cu ele, și n-aveam nici pe dracu, niciunul dintre noi.
În fine, nu-mi face plăcere să mă gândesc la asta și nici nu contează, important e la ce m-am gândit într-o seară în care vecinul probabil că schimba burghiele. Cum stăteam așa, în pat, cu mâinile sub cap și cu ochii în tavan, fiindcă nu dădusem drumul la televizor tocmai ca să nu înceapă iar cu găuritul și eu să nu pot vedea un film până la capăt, caz în care m-aș fi enervat, așadar cum meditam eu la alegerile comasate și la cât de proști ne cred guvernanții pe noi, odată mi-am amintit, nici eu nu știu cum și nici de ce, o frază scrisă de Aldous Huxley, dar nici să mă pici cu ceară nu mai țin minte în care carte am citit-o, și care zicea aproximativ că, în mod sigur, Pământul trebuie să fie iadul altor lumi mult mai evoluate decât a noastră.
În clipa aia nu mi-am dorit decât să nu apese vecinul pe butonul bormașinii sau al rotopercutorului, cu toate că nu știu care e diferența dintre ele. Voiam să aprofundez ideea, și imediat în gând parcă am și văzut cum stăm, fiecare dintre noi, cu picioarele în căzănelul lui cu smoală. Asta, mi-am zis, trebuie să fie explicația pentru toate câte ni se întâmplă, mai ales în ultimul timp, și de-acolo, probabil, și expresia iadul pe pământ.
De-acolo ni se trag alegerile comasate pe care cică noi le-am cerut, pensiile speciale, elevii proști de dau în gropi, tot de-acolo ni se trag și cei 11 milioane de români din câți om mai fi în țară care anul trecut nici măcar n-au deschis o carte, și de aia avem și cei mai mulți bugetari din Univers.
De aia, acum, la două noaptea, vecinul apasă în joacă parcă pe trăgaciul bormașinii care se învârte, deocamdată, în gol: brrr, brrr, brrrrr! Numai de aia.
Adrian CRÂNGANU