Am scris de nenumărate ori şi am spus, cu siguranţă, de şi mai multe ori, că am fost în stradă în acel Decembrie 1989 şi am luptat, nu cu arma în mână, ci mult mai din greu, cu pieptul gol, pentru ceea ce am crezut eu că va fi o viaţă mai bună. Până acum, am spus-o nu ca să mă laud, dar cu un fel de mândrie, totuşi, ca să-mi dovedesc în primul rând mie, şi abia apoi altora, că nu am fost laş şi că am reuşit să-mi înving frica în faţa gloanţelor sau, mai rău, a ceea ce ar fi putut urma dacă Revoluţia ar fi dat-o-n bară. De acum încolo, însă, dacă am să mai pomenesc vreodată despre vremurile acelea, am s-o fac doar ca să-mi cer iertare celor care sunt acum la grădiniţă sau în şcoala primară, lor şi numai lor, fiindcă doar ei cred că au mai rămas neatinşi de microbul care mi-a îmbolnăvit generaţia, plus pe cea de dinainte şi pe cea de după. Să le cer iertare pentru naivitatea mea de atunci, din acel Decembrie 1989 de la care ni se trag toate, pentru că, dacă aş fi putut să arunc o privire peste timp şi aş fi zărit măcar a zecea parte din ceea ce se întâmplă azi, sunt sigur că în zilele şi nopţile acelea mai bine m-aş fi îmbătat, aş fi citit ceva sau aş fi scris vreo nuvelă ori începutul unui roman, fiindcă eram la vârsta la care, literar, mă simţeam mai puternic ca oricând, chiar dacă eram convins că din toată munca mea n-ar fi fost publicat niciun rând. Mi-aş fi făcut un bine şi mie, şi celorlalţi, fiindcă aşa n-aş fi dărâmat un zid care, odată prăbuşit, a lăsat să se reverse din noi tot ce aveam mai rău, mai urât şi mai josnic, toate acele ape tulburi pe care comunismul, de bine, de rău, le zăgăzuise în adâncul fiinţei noastre.

După tot ce am scris până acum nu urmează semnul exclamării, ci punct. Nu e un strigăt, nu e o ameninţare, nu e un blestem. Am spus doar ce mă doare. Nu am ajuns la capătul răbdării, cum mi s-a întâmplat în acel Decembrie de care tot pomenesc, ci mai degrabă cred că sunt la capătul puterilor. La televizor, la dezbateri, nu mă mai uit de ceva vreme. M-am săturat să văd oameni politici dintre care cei mai destoinici sunt, în cel mai bun caz, semianalfabeţi. În plus, mă copleşeşte un sentiment de vinovăţie la gândul că şi pe spinarea mea s-au cocoţat acolo de unde poate doar cei cărora le cer azi iertare îi vor da vreodată jos. Şi-atunci, mă uit mai bine la prostiile mele cu extratereştri antici, misterele muzeelor, istoria războaielor mondiale sau arme născute din foc. Uneori, mă mai lăfăi în pat la câte un meci din Champions League sau mai prind vreun film din care rămân cu ceva, ca de pe urma unei cărţi bune, dar asta rar de tot.

Şi mă mai doare să văd o mulţime de pensionari cu încheieturile atât de înţepenite încât nu mai sunt în stare să se ridice măcar un pic, pe vârfuri, să privească peste ziua de azi. Mă doare, şi-mi strivesc geamătul între dinţi, când văd cum milioanele de români rămaşi nerisipiţi prin Europa îşi pierd minţile în fiecare seară uitându-se, ore în şir, la concursuri ori emisiuni care mai de care mai imbecile. Şi pentru astea îmi cer iertare, cum îmi cer şi pentru cei patru preşedinţi pe care şi eu, cu firavele mele puteri, i-am dat ţării în cei 28 de ani în care, atunci, în Decembrie ’89, n-am ştiut ce ne-aşteaptă.

Fiindcă sunt sigur că, aşa cum spuneam, dacă aş fi putut să trag cu ochiul peste timp şi-aş fi zărit măcar a zecea parte din ceea ce avea să ni se întâmple, în zilele şi nopţile acelea de la care ni se trage totul mai bine m-aş fi îmbătat, aş fi citit vreo carte ori aş fi pus mâna pe pix şi aş fi scris ceva. De pildă, editorialul ăsta.

Adrian CRÂNGANU