Adrian CRÂNGANU
La început nu am vrut să scriu nimic despre moartea ziaristului Mile Cărpenişan. Am considerat că s-a vorbit şi s-a scris suficient despre ea şi fără cuvintele mele. Pe urmă, însă, m-am gândit mai bine, aşa cum se întâmplă când îţi moare cineva apropiat şi în primele zile îţi este imposibil să înţelegi că pe omul acela nu-l vei mai vedea niciodată. Şi am mai descoperit ceva în emisiunile în care despre Mile se vorbea deja la trecut: un om sensibil, altul decât cel de pe sticla televizorului din colţul camerei, un om care mânuia cuvintele şi gândurile şi trăirile cu graţia celui mai desăvârşit scamator. Nu ştiu câţi şi-au dat seama de asta, bănuiesc că destui, şi nu ştiu nici câţi cunosc ce înseamnă cu adevărat meseria şi viaţa de ziarist. Sau moartea lui. Spun asta fiindcă despre cele trei numai împreună poţi vorbi, ca despre un întreg. Una fără celelalte nu-şi are rostul…
Cred că prima oară când am spus asta aveam vreo şapte ani. Cineva m-a întrebat în faţa blocului ce vreau să mă fac atunci când am să fiu mare şi eu i-am răspuns fără să stau o clipă pe gânduri: scriitor şi ziarist. De ce? Nici azi nu ştiu. Îmi dau seama foarte bine că mă pot considera un om fericit, care face în viaţă exact ceea ce şi-a dorit. Într-adevăr, cred că se poate spune şi aşa. Însă, revenind la ziaristică, aş mai adăuga ceva: meseria asta e ca un număr de iluzionism. Într-un fel e văzută din afară, şi cu totul altceva e în interior. Despre asta aş vrea să vorbesc în continuare. Despre ceea ce nu se vede. Despre ziaristul în blugi şi tricou, uneori nervos, de multe ori obosit, care fumează o ţigară până la jumătate fiindcă trebuie să fugă, că începe cine ştie ce acţiune ori şedinţă ori conferinţă, şi pe care toată lumea îl priveşte ca pe un personaj poate un pic excentric sau ca pe orice altceva decât ca pe un simplu om.
Aşa că am să încep spunând că băieţelul în pantaloni scurţi care voia să fie ziarist nu ştia că, peste ani şi ani, va cunoaşte şi va da mâna cu oameni care au îmbrăcat tricourile naţionalei României, şi-i va vedea aşa cum sunt în realitate, nu la televizor: unii modeşti şi cu bun-simţ, alţii aroganţi şi găunoşi. Că, mai târziu, va sta în preajma unor politicieni şi-i va vedea la treabă, şi-şi va face cruce cu amândouă mâinile când va înţelege cine, cum şi unde hotărăşte viitorul unei ţări. Sau că se va emoţiona la o lansare de carte ori un vernisaj, şi se va întrista când va scrie un reportaj despre oameni loviţi de soartă, care nu au pur şi simplu ce pune pe masă. Şi că va fi minţit, mai ales minţit, ani şi ani la rând, şi că el, atunci când îi vor creşte pantalonii scurţi, va trebui să aleagă binele de rău. Nu ştia nici că va fi dat afară şi înjurat doar pentru că va vrea să-şi facă cinstit meseria. Şi nici că, atunci când nu va mai putea, va înjura şi el ca la uşa cortului. Şi de o mulţime de alte lucruri habar nu mai avea puştiul acela: că vor fi nopţi şi nopţi nedormite, sâmbete şi duminici pe care le va crede marţi şi miercuri, că, peste ani, va vedea un bileţel şi îşi va da seama că nici măcar nu ştia cum scrie copilul lui, şi că atunci îi va fi cu adevărat ruşine.
Dar cel mai important lucru pe care nu-l ştia la vremea accea e că dacă în 2010 l-ar întreba cineva ce-ar vrea să se facă atunci când va fi mic, i-ar răspunde că şi-ar dori să fie băieţelul acela care, atunci când va fi mare, ar vrea să ajungă scriitor şi ziarist.
