Adrian CRÂNGANU
Cu doar câteva zile – două sau trei – înainte ca toată lumea să se ia cu mâinile de cap după ce s-au afişat rezultatele de la sesiunea din toamnă a Bacalaureatului, m-am nimerit la o şedinţă în care oameni care chiar se pricepeau, pentru că lucrau de ani şi ani în învăţământ, tocmai despre asta vorbeau – despre Şcoală şi despre copii. Şi o făceau fără să ştie ce dezastru avea să urmeze. Sau poate anticipau… Nu am de unde să ştiu, din tonul lor supărat se putea înţelege orice. Am stat, am ascultat cu atenţie şi le-am dat dreptate în sinea mea. Vorbeau despre lucruri pe care şi eu, fără să fiu de-al lor, le-am observat şi le-am întors, în scris, pe toate feţele.
Şi eu am fost şi sunt nemulţumit de cum s-a făcut şi cum se face şcoală. Nu ştiu însă când am fost mai supărat: atunci când eram elev, sau mai târziu, când am fost martor la toate prostiile, schimbările şi, uneori, la enormităţile de care a trebuit să se lovească, an de an, la şcoală, fiul meu. De aceea şi scriu rândurile astea. Pe de o parte, din revoltă, iar pe de alta, ca să-mi uşurez sufletul. E o spovedanie, poate, în numele tuturor părinţilor.
Sunt mai bine de 30 de ani de când eu am închis uşa unei clase. Îmi amintesc de multe, foarte multe lucruri frumoase care mi s-au întâmplat, dar cu mai mare acuitate ţin minte ceea ce a fost neplăcut. Acele întâmplări mi-au rămas mult mai puternic imprimate în memorie. De exemplu, în clasa a cincea, fiindcă începusem să să fumez, să chiulesc ca să joc fotbal şi „americuţa” cu monede de 5 şi 15 bani, diriginta i-a pus pe ai mei să mă tundă chel. A fost una dintre puţinele dăţi în viaţă când am plâns de ciudă. Dar, în înţelesul acelor vremuri, îmi meritam pedeapsa cu vârf şi îndesat. Faptele mele, şi, normal, ale tovarăşilor cu care mă înhăitasem, erau o ruşine cum nu se mai pomenise nicicând în şcoala aceea. Şi am fost sancţionaţi pe măsura gravităţii lor.
Pe urmă m-am liniştit şi am revenit pe ceea ce părinţii mei şi şcoala numeau drumul cel bun. Am început să iau premii şi să particip la olimpiade. Dar niciodată, absolut niciodată, deci nici acum, nu am crezut că „tunsoarea numărul zero”, aşa cum i-a cerut tatăl meu frizerului, încât pe mine m-au podidit pe loc lacrimile, deci nu pedeapsa aceea m-a îndreptat.
Au mai trecut nişte ani, şi, dacă tot e să fiu cinstit, am să mai spun un lucru despre care am mai vorbit, chiar dacă îmi e şi îmi va fi mereu ruşine de el. Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie un bileţel. Mirat, am întrebat ce caută acolo şi cine l-a scris. Am aflat că fiul meu mi-l lăsase, iar eu, cu toate că el era deja în clasa a unsprezecea, nu-i cunoşteam scrisul…
Cum spuneam, zilele trecute am fost la acea şedinţă în care dascălii au tot discutat aproape două ore. Concluzia a fost trasă însă de un medic, care a vorbit numai şi numai în calitate de părinte, şi a fost foarte categoric în stabilirea vinovăţiilor faţă de copiii noştri şi de ceea ce se întâmplă acum cu ei: pe primul loc, de departe, părinţii; pe locul al doilea – Sistemul; pe ultimul loc – profesorii.
Aşa s-a terminat spovedania lui. Şi a mea, deopotrivă.
