Din păcate pentru mine, aproape întotdeauna m-am amăgit trăind cu impresia că inteligenţa şi bunătatea merg mână-n mână. Bineînţeles că m-am înşelat, dar până la vârsta asta încă n-am reuşit să găsesc leacul care să mă trezească la realitate. Totuşi, mă consolez cu gândul că într-o privinţă tot am nimerit-o, fiindcă ceea ce nu m-a dezamăgit niciodată a fost o altă concluzie la care am ajuns după ani şi ani de reflecţii în care exemplele au curs gârlă, iar teoria asta a mea sună în felul următor: oamenii răi scriu urât, iar cei urâţi scriu rău. Nu greşit gramatical sau ortografic, nu cred că m-am exprimat eu bine, ci cu răutate, aşa ar fi trebuit să spun.

Mereu mi-am studiat prietenii, colegii şi şefii. N-am făcut-o niciodată ca să le găsesc defectele sau slăbiciunile, nici pomeneală, ci pur şi simplu cred că de vină a fost firea mea contemplativă. Îi priveam doar prin fumul ţigării, de cele mai multe ori când se credeau neobservaţi, fiindcă atunci zic eu că-ţi poţi face cea mai bună părere despre cum sunt cu adevărat oamenii. Pe cei mai mulţi i-am citit bine, dar m-am şi înşelat în câteva cazuri, două sau trei. Şi ca să revin, tot studiind eu din colţul de încăpere în care îmi place mai întotdeauna să stau, am observat mai întâi, iar apoi am ajuns la concluzia sigură că oamenii urâţi au o răutate aparte în scris. Dacă sunt şi inteligenţi, picură venin nu doar în cuvinte, ci până şi virgulele sunt îmbibate de el, iar dacă sunt doar proşti, atunci sunt obraznici şi insistenţi. Eu am văzut şi din unii, şi din ceilalţi, dar n-aş putea să spun care dintre ei m-au dezgustat mai tare. Mi-a fost greu să mă hotărăsc, fiindcă şi pe unii şi pe alţii frumuseţea îi doare. Pentru ei, un nufăr nu e altceva decât încă un lucru pe care trebuie să îl umple de lături, şi atunci imediat chiar asta fac. Am stat ani buni în preajma lor şi am simţit: scrisul lor miroase; scrisul lor pute.

Cu unii am lucrat în acelaşi birou. Le-am ascultat şi le-am citit mizeriile fiindcă îmi erau şefi şi n-am avut încotro. I-am văzut cum fac rău doar de dragul de a face rău, poate pentru a hrăni viermele flămând care le roade sufletul, sau ca să şantajeze ori ca să se răzbune pe cei care aveau şi erau mai mult decât ei. Nu zic, şi eu am scris rău despre câte unii, dar nu urât, şi întotdeauna numai atunci când au sărit calul ori au călcat legea-n picioare. Însă am povestit doar faptele, nu mi-am băgat coada printre cuvinte şi nici nu m-am apucat să-l iau pe celălalt, în articol, la palme. Am considerat că pot să scriu suficient de simplu şi de convingător încât cititorii să mă înţeleagă şi fără să-i împing de la spate.

Am fost, aşa cum am mai spus, martorul multor, poate prea multor răutăţi. În primii ani, când mi-am făcut ucenicia în presă, mai puţine, sau poate eram eu prea încântat că am ajuns ziarist ca să le observ, pe urmă tot mai multe, şi mai multe, şi mai multe… În ultimul timp, mi-e parcă tot mai greu să găsesc şi altceva când răsfoiesc presa, sau poate sunt eu un ziarist prea bătrân şi obosit, de-acum, să le mai observ. Dar nu cred.

Adrian CRÂNGANU