Seara, sau mai degrabă noaptea, după ce mi-am cam terminat treburile la ziar pentru a doua zi şi înainte de ultima ţigară, mai intru câteodată pe Facebook. E linişte şi acolo, aşa cum e peste tot în jurul meu la orele alea, şi pot să citesc mai pe-ndelete puţinele lucruri interesante, pierdute altfel printre fotografiile cu lacuri de catifea, munţi de zahăr ars ori castele de turtă dulce, din care Luna-mi doreşte o seară minunată, noapte bună sau somn uşor, încât cu greu mă abţin să nu încep să casc.
Aşa am descoperit, nu demult, două lucruri pe placul meu, dintre care unul m-a uns pur şi simplu la suflet, iar celălalt mi-a trezit nişte amintiri pe care le-aş fi dorit uitate pentru totdeauna şi mi-a lăsat un gust amar, aşa cum numai înfrângerile şi dezamăgirile pot lăsa. Şi, chiar dacă nu semănau absolut deloc, am înţeles repede că ele nu sunt altceva decât două jumătăţi ale aceluiaşi întreg, care se căutau parcă între ele.
Dar să le iau pe rând. În noaptea în care am citit că înainte de Facebook doar familia ştia că eşti prost, am dormit mai bine decât de obicei. Stând în pat, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi, dintr-odată nu m-am mai văzut singur pe o planetă pustie, cum mă mai închipuiam uneori, ci mi-am dat seama că mai există cineva care, chiar dacă la celălalt capăt al lumii, la fel ca şi mine, striga după ajutor.
Aş putea spune că, plecând în căutarea prietenului meu imaginar, am dat peste cealaltă postare despre care vreau să vorbesc. Am dat de ea tot aşa, din întâmplare, o noapte sau două mai târziu. Poate că n-aş fi citit-o, dar l-am recunoscut în fotografie pe Coiotu’, de la „Trooper”, şi asta mi-a fost de-ajuns, fiindcă la mine în casă s-a ascultat întotdeauna muzică. Aproape la orice oră, televizorul, dar mai ales boxele zbârnâiau, aşa că, mi-a plăcut sau nu, am fost mereu la curent cu ultimele întâmplări şi cu tot ce apărea nou pe piaţa asta. Iar uneori, când fiului meu îi plăcea câte o bucată de melodie, trebuia să ascult, uneori repetate parcă la nesfârşit, acordurile de chitară, trecute prin amplificator, care veneau din camera lui. Unele îmi plăceau, altele nu, dar nu asta e important, ci faptul că muzica a făcut parte mereu din viaţa mea, imediat după scris.
Rămăsesem la Coiotu’. L-am mai citit şi altădată, pentru că spune lucrurilor pe nume în felul în care o făceam şi eu când eram mai tânăr şi cuvintele nu-mi erau atât de tocite de trecerea anilor. Poate faptul că vorbea de Chester, solistul trupei „Linkin Park”, sau fiindcă am făcut eu legătura cu ceva despre care am să povestesc puţin mai târziu, m-au făcut să fiu foarte atent la ce scria. Ca s-o scurtez, am să le spun celor care nu ştiu că Chester s-a spânzurat atunci când toată lumea, chiar şi eu, credea că-i merge cel mai bine. Nimeni, însă, n-a ştiut cum a muşcat din el fiecare cuvânt urât aruncat pe Facebook de te miri ce prost căruia nu-i plăcea vreo melodie. Fiindcă la milioane de aplauze şi săli ori stadioane ridicate în picioare, o singură fluierătură poate străpunge inima unui artist. Asta a făcut Coiotu’ – a explicat cum uneori cuvintele nu doar strivesc, ci şi ucid.
Atunci m-au năpădit şi amintirile pe care le voiam îngropate pe veci, de care am pomenit la început. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu doar că-şi încropise o formaţie, un nătâng care lucra de vrei două luni în presă l-a făcut albie de porci într-un ziar on-line, cu toate că el nu avea nicio legătură, nici măcar cu o literă, cu ceea ce scrisese acolo babuinul îndrăgostit lulea de solista vocală a trupei. Pe urmă, pe Facebook au început să curgă mesajele otrăvite care nu l-au lăsat să doarmă câteva nopţi. Iar fiul meu a trebuit să-şi închidă contul ca să se termine totul.
Cât despre mine, ştiu că, acum, şi dacă aş citi de o mie de ori propoziţia magică, la noapte n-am să dorm deloc bine.
Adrian CRÂNGANU
