Cred că în toţi anii petrecuţi în presă, meserie în care aproape că am îmbătrânit, despre Justiţie am scris doar de vreo două ori. Despre Dreptate, niciodată. Nu ştiu de ce n-am făcut-o. Poate fiindcă în subconştient am fost întotdeauna convins că nu există. Sau cel puţin eu n-am văzut-o, iar mie mi-a plăcut tot timpul să scriu doar despre lucruri pe care le-am simţit pe pielea mea ori le-am văzut cu ochii mei. Deci, n-aveam cum.

Şi dacă-mi amintesc bine, una dintre primele propoziţii pe care le-am citit când eram copil a fost că viaţa e nedreaptă. Atunci n-am înţeles prea bine despre ce e vorba, aşa că am întrebat în stânga şi-n dreapta, iar oamenii mari mi-au răspuns că am să mă conving mai târziu cum stă treaba. Peste câţiva ani, lucrurile s-au complicat şi mai tare, atunci când am ajuns la concluzia că Dreptatea e de două feluri: una pe care o împart oamenii legii, şi una pe care o face viaţa. Iar din ceea ce am tras cu urechea la discuţiile babelor care croşetau şi bârfeau ore în şir pe scăunele în faţa blocului şi ale moşilor care jucau „66” la bancă cât era ziulica de lungă, am priceput că de lege mai treacă-meargă, poţi scăpa, dar de viaţă n-ai unde te ascunde. Mie nu-mi plăceau babele, fiindcă erau urâte şi rele, şi nici moşii, pentru că îi consideram reduşi mintal, dar vorbele lor le-am ţinut minte, şi încă foarte bine. Nu ştiu dacă de vină pentru asta a fost memoria mea foarte bună, pe care, uneori, am ajuns să mi-o urăsc, sau e vorba de o simplă întâmplare, dar în momentele importante din viaţa mea ele mi-au venit mereu în minte, şi când a trebuit să plătesc, şi când a fost cazul să primesc.

Mi-e greu să spun acum de câte ori acel ceva aflat mai presus de puterea mea de înţelegere a făcut dreptate în ceea ce mă priveşte. Oricum, de foarte multe, şi nu pot să mă plâng de felul în care a procedat. Am primit mereu exact ceea ce am meritat. Pot să spun însă de câte ori am avut de-a face cu Dreptatea împărţită de oamenii legii: de două ori. Cred că e foarte puţin, dar mie mi-a ajuns pentru tot restul vieţii. Îmi amintesc că ultima oară a trebuit să depun mărturie într-un proces, şi spun a trebuit fiindcă eu n-am vrut s-o fac, ca să nu-i provoc necazuri unui prieten, şi totul mi-a lăsat un gust amar. Nimic nu a fost cum mi-am imaginat eu că trebuie să fie în sala unde se hotărăsc destinele unor oameni: nici prestanţa judecătorului, nici răbdarea sau îngăduinţa pe care, gâtuit de emoţii, mă aşteptam să le găsesc acolo vizavi de mine, nici atmosfera sobră şi nici măcar interesul pentru ceea ce se discuta nu le-am simţit. Ce am simţit cu adevărat au fost graba şi neatenţia. Nu ştiu câtă importanţă s-a dat vorbelor mele, dar poate că a fost mai bine aşa, fiindcă prietenul de care vorbeam nu s-a supărat pe mine.

Spunând ceea ce am spus, nu înseamnă că judec eu judecătorii. N-aş putea avea o asemenea pretenţie niciodată. Nu mă pricep la legi şi nici nu vreau să mă pricep. Spun doar că mi-e foarte greu să înţeleg cum de în ultima vreme parcă nimeni nu mai intră-n puşcărie şi toată lumea iese. Concret, am să iau cazul lui Cristian Cioacă, de la care mi-a şi venit ideea să scriu editorialul ăsta. Oricât m-aş strădui, mi-e imposibil să găsesc chiar şi un singur motiv pentru care ar fi meritat să fie liber. Nu ştiu cât de vinovat sau nevinovat e, nu ştiu dacă a omorât-o sau nu pe Elodia şi nici nu mă mai interesează, dar cred că Cioacă ar fi trebuit să rămână închis chiar şi numai pentru rânjetul cu care a sfidat o ţară întreagă.

După cum se vede, azi am scris din nou despre Justiţie. Pentru a treia oară. Despre Dreptate, încă nu.