Stau la masă, fumez o ţigară de foi, eu îi spun trabuc, penultima dintre cele cinci pe care le-am primit de la fiul meu în ziua în care am împlinit… am împlinit nişte ani, nu vă spun câţi, chiar dacă, cred eu, vârsta are şi ea o importanţă în cele pe care am să le scriu azi, aşa că stau picior peste picior, fumez, beau cafea şi mă uit aiurea în zare, pe fereastră. Aerul e curat ca lacrima, îl străpung uşor cu privirea, dar nu prea am ce vedea în afară de nişte blocuri pătrăţoase, cu patru etaje, un releu de telefonie mobilă şi câţiva copaci. Uneori, mai ales atunci când plouă, ceea ce, cum am spus, nu e cazul acum, mă mai gândesc că aerul, cerul, blocurile urâţele din beton şi, poate, copacii au să fie tot acolo şi peste 50 de ani, doar că eu n-am să mă mai uit la ele. N-am să mai fiu. Şi atunci, prin habar n-am ce înlăţuire de idei, mă bucur, totuşi, la gândul că m-am născut om, şi nu altceva.
Ultima oară lucrul ăsta s-a întâmplat alaltăieri, când m-am trezit cu un şoricel pe aragaz. Se strecurase prin crăpătura uşiţei de sub chiuveta din baie, pe care o uitasem întredeschisă după ce cotrobăisem prin ţevăraiele din spatele ei, şi m-am pomenit cu el în bucătărie. Când l-a văzut, nevastă-mea a scos un ţipăt scurt şi ascuţit, căutând din priviri un munte pe care să se urce, moment în care eu am scăpat din mână cana cu cafea, alta, bineînţeles, nu cea din care beau astăzi, şoricelul s-a speriat şi el şi a rupt-o la fugă spre căsuţa lui, apoi am şters cafeaua de pe jos, mi-am aruncat pantalonii pătaţi în maşina de spălat, am închis bine uşita de sub chiuvetă, am verificat-o de două ori şi cam asta a fost tot. Aşa că, mi-am zis după întâmplarea asta, puteam să mă nasc orice, sau poate chiar am făcut-o, dar, nefiind om, nu mi-am dat seama.
Să nu credeţi că problema asta e prima oară când mă macină, mă refer la partea cu conştientizarea. Mai demult, sunt ani buni de-atunci, am citit „Metamorfoza”, eram eu cam bolnav pe vremea aia şi mă gândeam că Franz Kafka, şi el cu o sănătate mai mult decât şubredă, era tocmai potrivit pentru starea mea de spirit, iar în cartea aia e vorba despre un tânăr care se transformă peste noapte într-un gândac uriaş şi pocit, cu o grămadă de picioruşe, care-şi sperie de moarte familia, mai ales cu încercările lui de a se întoarce pe burtă atunci când, din greşeală, se răsturna cu roţile-n sus.
Bineînţeles că o asemenea lectură a avut darul de a mă pune pe gânduri. Eu am mers însă mai departe şi am încercat să-mi închipui cum ar fi să te naşti, nu să devii altceva. A fost suficient ca imaginaţia mea s-o ia razna.
Aş fi putut, de exemplu, să ies dintr-un ou, cu alte cuvinte, să mă nasc papagal, şi atunci aş fi cârâit pe fiecare creangă că am să rezolv problema care-i macină pe oameni, la români mă refer, fiindcă în altă ţară nu mai există aşa ceva, aceea a pensiilor speciale, şi de fapt n-aş face absolut nimic, m-aş ascunde într-un cuib călduţ şi din când în când aş mai scoate ciocul coroiat şi-aş mai croncăni, să nu uite lumea de mine până la viitoarele alegeri.
Aş fi putut foarte bine să mă nasc iepure, să-mi fie frică şi de umbra mea, şi atunci aş fi ajuns ministru şi n-aş fi avut curaj să schimb nici Legile justiţiei, nici să rezolv problema 10 August, nici repatrierea nemernicilor care au furat ţara şi s-au pripăşit prin Italia.
Sau putea, la fel de bine, să mă facă mama rinocer, cele mai chioare animale din lume, şi atunci normal că vedeam numai salariile de 3.000 de euro de sub nasul meu şi nici măcar nu-i zăream pe ăia 80 la sută dintre români care abia o mai duc de pe-o zi pe alta.
Numai că eu m-am născut om. Sting trabucul şi mai sorb o gură de cafea.
Îmi cam place ideea asta cu animalele, recunosc, şi chiar acum mi-a trecut prin minte să scriu, când oi avea timp, o carte despre asta. Am să păstrez prima parte din editorial şi ultima frază, fiindcă începutul şi sfârşitul sunt cel mai greu de scris. Restul, să umplu cele 241 de pagini, cât mi-am propus să aibă romanul, o să fie floare la ureche. Aer, cer, blocuri, chiar şi urâţele, şi copaci să am.
Adrian CRÂNGANU