„Este vreunul dintre voi în suferință? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiți-vă deci unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 13-16).
Dumnezeu îngăduie să vină asupra omului diferite boli, iar noi trebuie să le primim cu răbdare, fără cârtire, ca pe o binecuvântare. Dacă am ști ce folos câștigăm din boli, n-am vrea să devenim sănătoși, ci am prefera să rămânem bolnavi, să răbdăm, ca să primim un loc mai bun în Rai.
Ce poate să facă puterea omenească în diferitele boli? Doar Hristos poate, și cu un singur deget, să ne facă bine. Să cerem prin rugăciune ajutorul Mântuitorului Hristos. Omul când stă bine cu sănătatea, nu stă bine duhovnicește. Așadar, este mai bine să ai ceva. El se folosește din boală cât nu se folosește din toată nevoința pe care o face, orice boală ajută mult în înaintarea duhovnicească.
Să avem multă răbdare în bolile noastre, ca să nu primim o răsplată mică în ceruri. Dumnezeu n-ar îngădui să fie nimic din ceea ce se întâmplă dacă din aceasta n-ar ieși ceva bun. Pentru noi, creștinii, nu trebuie să existe durere, nici amărăciune, nici deznădejde. Dacă încredințăm amărăciunea noastră lui Hristos, ea se face miere.
Cei care s-au născut bolnavi, sau au devenit așa din pricina lor sau a altora, dacă nu cârtesc ci-L preamăresc smeriți pe Dumnezeu și viețuiesc lângă Hristos, Dumnezeu îi va așeza în Rai împreună cu toți sfinții. Ca Preabunul Dumnezeu să asculte o rugăciune și să-l facă bine pe cel bolnav, aceasta trebuie făcută cu durere, osteneală și jertfă de sine. Trebuie să ne rugăm cu o asemenea pomenire: „Dumnezeul meu fă-l bine pe acela și dăruiește-mi mie boala”. Și bunul Dumnezeu, văzând neputința noastră de a purta boala, îl face bine și pe acela și nici nouă nu ne-o dă.
Prin încercările pe care Dumnezeu le îngăduie să vină, El ne pregătește pentru împărăția Sa cea cerească, noi având „pașaportul” încercărilor în mână. Cea mai mare încercare a semenilor noștri este cel mai bun medicament pentru orice încercare de-a noastră, numai să păstrăm această învățătură în mintea noastră. Încercările care ne vin sunt deseori „antibioticul” pe care Dumnezeu ni-l dă pentru bolile și patimile sufletului nostru. Acestea ne ajută duhovnicește. Omul mănâncă o „bătaie” ușoară de la Bunul Dumnezeu și își înmoaie inima.
De multe ori, Dumnezeu îngăduie să se întâmple ceva unui om, încât noi să fim siliți să-l ajutăm, ca să ne scape de ceva rău. Necazurile curățesc și albesc sufletul omului. Ele depășesc în valoare chiar și rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” valorează o sută de drahme, în timp ce încercările și suferințele noastre, dând slavă lui Dumnezeu, valorează o mie de drahme. Prima, rugăciunea, este o necesitate pe care o simte omul, în timp ce a doua, suferința unită cu slăvirea lui Dumnezeu, este o nevoință de mare valoare, pentru că omul suferă și-L preamărește pe Dumnezeu.
Viața aceasta este mincinoasă, scurtă, și trece ca visul. Are bucurii, are și tristeți. Loviturile încercărilor și ale strâmtorărilor sunt indispensabile pentru curăția sufletului nostru. Orice încercare și mâhnire s-o răbdăm cu bucurie. Învierea este precedată de răstignire.
Dacă omul achită toate câte datorează în această viață, se mântuiește. De aceea, să primim toate bolile, încercările și necazurile cu răbdare și smerenie, mulțumindu-I și preamărindu-L pe Dumnezeu.
Toți vom muri într-o zi! Problema este să avem o moarte bună. Să ne folosim, ca să avem plată de la Dumnezeu. De aceea să ne străduim să fim totdeauna lângă El, pentru că departe de Dumnezeu nu există mântuire. (Sursa: Mica Filocalie)
Pr. Petru PAICA