Nu ştiu, poate nu e bine ce spun, poate nu e bine deloc ce mi se întâmplă, dar parcă nu trece zi fără ca oamenii din jurul meu să mă dezamăgească tot mai tare. Am mai spus, cred, în câteva rânduri, că foarte rar articolele mele au influenţat vreun eveniment sau măcar pe cineva. Iar atunci când s-a întâmplat, de câteva ori, m-am bucurat, fiindcă cred că le-am deschis ochii cu ele şi i-am împins pe drumul cel bun.
Asta am să încerc şi acum să fac. Fără să analizez, fără să despic firul de păr în patru, fără să compar. Doar am să povestesc cum văd eu lucrurile. Şi o fac de pe poziţia celui care ştie şi ce înseamnă un protest adevărat, şi care a şi coborât într-o mină. Scriu pentru că deja parcă prea mult se discută despre Roşia Montană şi prea puţini ştiu, chiar ştiu despre ce e vorba în toată istoria asta. Eu sunt unul dintre cei care habar n-au şi, ca să fiu cinstit, nici nu mă prea interesează, am altele, mult mai grave şi mai importante pe cap, şi de aceea evit să mă pronunţ. Doar povestesc.
Am să încep cu protestele, cele adevărate, nu cum sunt cele de acum, din Piaţa Universităţii, care, mie cel puţin, mi se par un bâlci ieftin, un bal mascat, un carnaval. Eu sunt unul dintre aceia care, în 1989, am ieşit în stradă încă din 20 decembrie. Am ieşit pentru că nu mai suportam ticăloşia şi minciunile celor care mă conduceau atunci, am ieşit fiindcă pur şi simplu nu mai aveam ce mânca, iar atunci când aveam, stomacul meu ajunsese să se revolte numai la mirosul de conservă de fasole cu cârnaţi, am ieşit fiindcă ajunsesem să-mi fie frică să mai deschid gura pe stradă, am ieşit fiindcă înţelegeam, cu fiecare zi care trecea, tot mai limpede, că, dacă voi avea un copil, îmi va fi ruşine să mă uit în ochii lui, fiindcă nu puteam să-i ofer absolut nimic. Şi am ieşit fiindcă, dacă n-aş fi avut curajul s-o fac, nu m-aş mai fi putut privi niciodată în oglindă. Pentru toate astea, şi încă multe altele, am ieşit atunci în stradă, cu pieptul şi cu mâinile goale, chiar dacă asupra mea şi a celorlalţi erau îndreptate zeci de mitraliere, pe sus ţiuiau gloanţe şi zidurile ţipau la muşcăturile lor. Dacă mi-a fost frică? Da, mi-a fost. Dar nu mai contează acum…
Şi am fost şi în mină. Am coborât în 2003, să scriu un reportaj, şi mi-a ieşit cel mai bun articol din toată cariera mea de ziarist. Am fost la 1.100 de metri, a doua adâncime din Europa, am stat 4 ore, şi trei zile după aceea, când îmi suflam nasul, batista era neagră. Şi încă o săptămână, cenuşie. Nu am pretenţia că am ajuns să-i cunosc pe mineri în acel scurt răstimp şi cu atât mai puţin să-i înţeleg, nici n-aveam cum, dar odată ajuns sus, la gura minei, am început să-i privesc altfel. Într-o altă lumină, cred.
Iar acum, dacă pun cap la cap cele două istorioare şi privesc spre Piaţa Universităţii, cred că am dreptul să mă întreb ce caută acolo nişte oameni cărora, după cum i-am văzut eu, nu le lipseşte absolut nimic şi care, pot să pun pariu pe orice şi cu oricine, n-au văzut niciun metru de mină şi n-au fost la vot niciodată în ultimii 23 de ani. Şi mă mai întreb unde erau cu două ierni în urmă, când jandarmii schilodeau oameni care nu voiau decât să-l dea jos pe Traian Băsescu, fiindcă simţeau că-şi bate joc de ei şi că le calcă demnitatea în picioare.
Pentru toate acestea şi încă multe altele, mie mi se pare că protestatarii pentru Roşia Montană sunt de nicio culoare.
