Câteodată, cum s-a întâmplat, de pildă, astăzi, prietenii mă mai întreabă de unde-mi vin ideile pentru editoriale. Le răspund întotdeauna că habar n-am. Nu vreau să fac pe interesantul, dar chiar nu ştiu să le explic, fiindcă altfel le-aş spune. Îmi vin pur şi simplu, iar eu doar le pun în ordine şi apoi le leg între ele. Cred că ăsta e singurul meu merit.
De exemplu, acum mi-a venit în cap, nu ştiu prin ce întâmplare, o amintire din urmă cu vreo 20 de ani. Pe vremea aia tocmai îmi dădusem demisia de la ziar, lucram la radio, dar n-am stat prea mult acolo şi m-am întors în presa scrisă, fiindcă am considerat că ea mi se potriveşte mai bine. Aşadar, lucram la radio, şi de două ori pe săptămână începeam munca la ora 5 dimineaţa. Mergeam pe jos, nu aveam bani de taxi, dar nici nu mi-am făcut vreodată griji că aş putea păţi ceva. Într-o dimineaţă, însă, când mai aveam doar câţiva metri până să intru în clădirea în care aveam studioul, m-am trezit înconjurat de o haită de vreo zece, doisprezece câini, parcă ieşiseră din pământ şi făceau o hărmălaie de nedescris. Mie mi-a îngheţat sângele în vene şi am înlemnit. Pur şi simplu n-am mai putut să-mi mişc picioarele. Încă nu se luminase bine de ziuă, dar erau atât de aproape de mine încât le-am văzut dureros de clar boturile încreţite, colţii rânjiţi şi fiecare fir de păr din mustăţi. Nu ştiu cât timp am stat aşa, poate un minut sau două, eu cred şi azi că a trecut o eternitate, şi nici de ce m-au lăsat în pace şi au dispărut la fel de neaşteptat cum au şi răsărit lângă mine. Singura explicaţie a fost că ei aveau ceva de împărţit, probabil teritoriul, iar eu n-am însemnat absolut nimic pentru ei.
Acum îmi mai trec nişte idei prin cap, pe care o să încerc să le leg de întâmplarea asta, aşa cum am spus la început. Cred că n-o să-mi fie foarte greu, fiindcă, în ultima vreme, mă simt tot mai des ca atunci, în dimineaţa aceea, la radio. Adică încolţit şi nebăgat în seamă.
Mă simt încolţit atunci când văd cum justiţia prescrie vreo 570 de dosare de mari infracţiuni, de infracţiuni enorme, şi sute de mafioţi scapă basma curată. Aproape toţi sunt politicieni, aşa cum era de aşteptat, iar eu n-am ce să fac, nu mai am cui să mă plâng şi nici nu mă mai aştept să facă cineva dreptate. În veci. Şi-atunci mă simt şi nebăgat în seamă. Exact ca-n dimineaţa aia.
La fel de încolţit mă simt când aud numele vreunui ministru şi nu sunt în stare să-i dau un chip, fiindcă habar n-am cum arată şi n-am nici cea mai vagă idee ce domeniu conduce, eu, care întotdeauna am ştiut toate guvernele, chiar dacă şi numai fiindcă mi-o cerea meseria. Mă simt la fel de încolţit şi de neajutorat şi de fără speranţă atunci când văd cum cutare medic care calcă pe bec e ascuns de colegii lui, iar miliţienii care fac prostii sunt scoşi imediat la pensii speciale în loc să fie duşi la ocnă. Şi fiindcă tot veni vorba de miliţieni, mă simt la fel de încolţit şi de paralizat ca în dimineaţa aia, cu câinii, numai când mă gândesc că, din ’89 încoace, deci în vreo 32 de ani, n-am văzut pe stradă decât doi, şi pe ăia în pandemie, când s-au luat de mine că-mi ţin masca pe bărbie, nu pe nas. Şi mă mai simt foarte încolţit din clipa în care am înţeles clar că pensiile speciale au să fie eterne. Şi la fel de neajutorat ca atunci, în dimineaţa aia.
Chiar acum, în timp ce scriu, în spatele meu televizorul a început să mârâie. Probabil că haita politică de la Bucureşti îşi rânjeşte colţii, dar nu mă mai întorc ca să mă conving. Las stiloul jos şi stau nemişcat, ca atunci, la radio, şi aştept să plece. Probabil până în 2024.
Adrian CRÂNGANU