Banatul a fost ultima provincie românească în care s-au instalat instituţiile Statului Român, cauzele găsindu-se în lunile de ocupaţie sârbă şi franceză, începând cu noiembrie 1918 şi încheindu-se abia la 3 august 1919, când în oraşul Timişoara au intrat trupele Armatei Române.

În primii ani de după Unire, autorităţile române s-au confruntat cu probleme dintre cele mai sensibile: pentru administraţie trebuiau funcţionari care să cunoască bine limba română, pentru gimnazii şi licee se resimţea lipsa profesorilor, deoarece mulţi dintre cei care funcţionaseră până în anul şcolar 1918-1919 refuzaseră să depună jurământul de credinţă faţă de Statul Român şi în scurtă vreme au părăsit Banatul.

Un fenomen asemănător s-a petrecut şi în instituţiile judecătoreşti din Caransebeş. La 30 iunie 1919, judecătorii de la Tribunalul local, Judecătoria locală şi Parchet au refuzat să depună jurământul de credinţă şi au declarat că nu recunosc legalitatea Consiliului Dirigent Român ca for politic şi administrativ pentru Transilvania şi Banat.

Cu câteva zile înainte, toţi magistraţii maghiari care activaseră în Caransebeş au înaintat Prefecturii judeţului Caraş-Severin un memoriu, persistând în nerecunoaşterea Consiliului Dirigent Român, dar şi a unei hotărâri a acestuia referitoare la numirea avocatului dr. George Lăbonţiu în frutea Tribunalului caransebeşean, numire agreată şi de Comandamentul Francez din Lugoj.

În aceeaşi zi a fost numit în fruntea Judecătoriei de Ocol Caransebeş dr. George Ember, care a depus jurământul de credinţă.

În anii 1919-1920 s-au făcut eforturi mari pentru ocuparea posturilor de magistraţi vacante la instanţele din oraş.

Tribunalul Caransebeş necesita o încadrare rapidă cu magistraţi, având în vedere şi structura acestuia: o secţie civilă, o secţie penală şi secţia firmelor sociale şi individuale.

În subordinea acestui tribunal se aflau judecătoriile din Caransebeş, Orşova, Teregova şi Bozovici, aceasta din urmă intrând în anul 1926 în subordinea Tribunalului Caraş, cu reşedinţa la Oraviţa, urmare a noii împărţiri administrative a României.

De la 1 ianuarie 1928, Tribunalul din Caransebeş a preluat Casa orfanală gestionată până atunci de către Primăria locală şi va fi cunoscută sub numele de Secţia Tutelară a Tribunalului. Conform Legii de organizare judecătorească din 26 iunie 1924, au fost transferate Tribunalului toate bunurile pe care fosta Casă orfanală le gestiona, îndeosebi bunuri financiare.

Pe lângă Tribunal a funcţionat şi un Corp al portăreilor, format din: un portărel-şef, un secretar, o impiegată şi un agent de judeţ.

Completată în mod treptat, schema de organizare a Tribunalului din Caransebeş ajunsese în anul 1933 la 20 de persoane, din care 16 români, trei germani şi un maghiar. Preşedinte al Tribunalului era Mircea Antonini, care avea în subordine un judecător consilier, patru judecători, un judecător supleant, un grefier şi opt impiegaţi. La mijlocul anului 1939, magistraţii de la Tribunal erau în număr de șapte, din care: un preşedinte, trei judecători de şedinţă, un judecător tutelar, un judecător de instrucţie şi un judecător supleant.

Problemele de ordin financiar, cele de salarizare şi sociale, atât pentru Tribunal cât şi pentru Judecătoriile din subordine, erau rezolvate de către contabilul Tribunalului.

Judecătoria de Ocol Caransebeş, subordonată Tribunalului local, dispunea de patru judecători, din care un judecător-şef, doi judecători de şedinţă şi un judecător ajutor. Nevoia de magistraţi din primii ani de după Unire este ilustrată de „Foaia diecezană”, care, în august 1920, consemna aşezarea la Caransebeş a judecătorului Marin I. Mihăilescu, transferat din judeţul Teleorman, fiind primul magistrat din Vechiul Regat aşezat în acest oraş.

Pe parcursul multor ani, pe lângă cauzele civile şi penale, destul de numeroase, Judecătoria a avut de rezolvat cauze dintre cele mai sensibile, una dintre acestea fiind aplicarea Legii de reformă agrară din anii 1919-1921, îndeosebi pe proprietăţi ale Statului şi Comunităţii de Avere. Unele cauze de acest fel s-au întins pe parcursul multor ani, datorită unor interese care au implicat mai multe localităţi din zonă, dornice să primească păşuni alpine pentru a asigura hrana pentru numărul mare de oi pe care, în mod tradiţional, locuitorii le creşteau.

Un rol important în apărarea intereselor Statului, apărarea vieţii şi avutului cetăţenilor şi al societăţilor comerciale l-a avut Parchetul de pe lângă Tribunalul Caransebeş, încadrat cu un procuror-şef sau prim-procuror, cum este denumit în documente, un substitut de procuror şi un secretar.

În Caransebeş s-au remarcat doi procurori-şefi. Primul dintre aceştia a fost dr. Dumitru Ştefan, care în anul 1921 a înlesnit aşezarea în oraş a celui dintâi farmacist român, Mihai Pătrăşcanu, cu o bogată activitate şi în domeniul administrativ, pe perioada cât a fost primar.

Cel de al doilea, Constantin Dobrian, a activat aproape două decenii în această funcţie şi s-a remarcat prin ţinuta sa echidistantă, dar fermă, în raport cu mersul evenimentelor politice şi cu respectarea legilor ţării. El a fost acela care l-a arestat în câteva rânduri, între anii 1932-1933, pe Horia Sima pentru propagandă legionară şi s-a aflat printre cei care au gândit şi aplicat măsurile împotriva rebelilor legionari în ianuarie 1941. În luna decembrie 1940, legionarii hotărâseră suprimarea sa.

Dacă existenţa Judecătoriei de Ocol Caransebeş nu a fost niciodată periclitată, ea asigurând bunul mers al justiţiei pentru locuitorii din Plasa Caransebeş şi din oraş, soarta Tribunalului a făcut obiectul unor intervenţii din afară pentru desfiinţare încă din 1927, când, după înfiinţarea judeţului Caraş, cu reşedinţa la Oraviţa, şi trecerea sub controlul acestui Tribunal a Judecătoriei rurale Bozovici, s-a considerat că Tribunalul caransebeşean, apreciat ca o instituţie juridică specific grănicerească, şi-a încheiat misiunea istorică.

În apărarea acestuia s-a aflat şi Consiliul Comunal Caransebeş, care la 4 octombrie 1927 a hotărât să intervină la Guvern printr-o „deputăţie” locală, primarul oraşului şi parlamentarii locului.

Nici în anii următori nu s-au liniştit lucrurile privind soarta Tribunalului. La 21 octombrie 1932, delegaţia Consiliului Comunal a hotărât redactarea unui memoriu către Ministerul Justiţiei, redactat posibil de reputatul jurist dr. Antoniu Marchescu, iar în delegaţia care s-a prezentat ministrului s-au mai aflat deputatul Romul G. Ancuşa şi primarul Nicolae Domăneanţu. Într-o şedinţă viitoare a Consiliului Comunal s-a discutat informaţia primită de la acest minister, prin care se asigura şi pentru viitor existenţa Tribunalului.

Intervenţiile la minister pentru desfiinţarea Tribunalului fuseseră formulate de către avocaţii lugojeni.

Pentru apărarea instituţiei Tribunalului s-au dovedit foarte utili în anul 1932 Episcopul dr. Iosif Traian Badescu, Pavel Goanţă, preşedintele Comunităţii de Avere, şi directorii celor două şcoli mai importante din oraş – Gheorghe Neamţiu de la Şcoala Normală, şi Matei Armaş de la Liceul „Traian Doda”.

La începutul anului 1935 s-au înmulţit eforturile pentru apărarea Tribunalului. La 22 februarie a avut loc o adunare de protest, cu participarea parlamentarilor caransebeşeni dr. Cornel Corneanu, Romul G. Ancuşa şi Dimitrie Sgăverdea, cărora li s-au alăturat numeroşi funcţionari din oraş.

Consiliul Comunal din Caransebeş a formulat şi el un protest, refuzând comasarea cu Tribunalul din Lugoj pe motivul bine întemeiat că pe teritoriul fostei Graniţe militare, adică raza de activitate a Tribunalului Caransebeş, era în vigoare Codul Civil austriac, magistraţii Tribunalului specializându-se în acest domeniu.

Reprezentanţi ai celor 94 de comune grănicereşti, întruniţi la 14 martie 1935 în Caransebeş, au aprobat o moţiune privind menţinerea pe mai departe a Episcopiei şi Tribunalului la locul plămădirii lor. Redăm din textul moţiunii următoarele: „Grănicerimea cere într-un gând şi într-o simţire mântuirea aşezămintelor sale, create şi menţinute în cursul veacurilor cu uriaşe sacrificii morale şi materiale. Ea nu poate îngădui nici mutarea Episcopiei sale la Timişoara, nici desfiinţarea Tribunalului său şi nici ciuntirea integrităţii pământului său grăniceresc şi o mărturiseşte în faţa Ţării că consideră de duşmani pe toţi aceia cari cutează să se atingă de comorile sufletului grăniceresc strânse cu atâta sânge, atâta sudoare şi atâta trudă românească, şi nu se va odihni până ce soarele Dreptăţii nu ne va răsări din nou deasupra Timişului şi deasupra Cernei”.

Într-un articol intitulat „Dreptate pentru Graniţă”, dr. Antoniu Marchescu, directorul gazetei „Tribuna Graniţei”, scria despre consecinţele nefaste ale mutării Episcopiei şi desfiinţării Tribunalului: „Capitala voastră, oraşul Caransebeş, spre care gravitaţi în mod firesc, va pierde orice putinţă de dezvoltare economică şi culturală şi îl vor părăsi şi intelectualii, copii de-ai voştri cari şi-au sacrificat tinereţea şi avutul părintesc pentru ca ajunşi la mai multă lumină să poată trăi în mijlocul şi spre folosul vostru”.

Şi regelui Carol al II-lea îi va fi trimis un memoriu argumentat pentru menţinerea Tribunalului din Caransebeş, cu un consistent istoric al instituţiei, cu informaţii despre aşezarea oraşului, destul de convenabilă pentru cei care se adresau instituţiei, dar şi cu date privind numărul de procese desfăşurate la această instanţă – 1.746 în anul 1922, respectiv 3.877 în 1934, care au necesitat un mare volum de muncă din partea magistraţilor.

Dincolo de statutul de magistrat, unii dintre aceştia s-au remarcat şi în acţiunile culturale desfăşurate în oraş, şi un loc distinct l-a ocupat dr. George Lăbonţiu, care a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte, apoi de preşedinte al Casinei Române din oraş. Presa caransebeşeană va consemna numele multora dintre juriştii oraşului ca participanţi la evenimente culturale importante, încheiate cu donaţii pentru susţinerea asociaţiilor culturale organizatoare.

Păstrându-se – cei mai mulţi – departe de viaţa politică partizană, magistraţii caransebeşeni s-au transformat în zilele de 22 şi 23 ianuarie 1941 în mediatori cu legionarii care ocupaseră sediul Primăriei şi hotărâseră să nu cedeze în faţa ultimatumului dat de către autorităţile militare, desemnate să restabilească ordinea în oraş. Îi vom aminti pe Lucian Ianculescu, Ion Catrinescu, Aurel Comoroşan, Nicolae Postelnicu şi Nicolae Călugărescu.

În Caransebeş au avut deschise birouri un număr însemnat de avocaţi, înscrişi în Baroul avocaţilor din Lugoj. În anul 1926, activau în Caransebeş 12 avocaţi şi încă șapte avocaţi stagiari. Printre cei mai cunoscuţi se aflau George Dragu, Ernest Halle, Gheorghe Ianculovici, Nicolae Ionescu, Antoniu Marchescu, Alexandru Morariu şi Isac Rădulescu. Li s-a adăugat, în anul 1932, Mihai Feneşan, fost judecător şi apoi procuror pe lângă Tribunalul local.

În perioada interbelică, o remarcabilă activitate a desfăşurat notarul public Gheorghe Repede, a cărui arhivă, depozitată la fostul Notariat de Stat din Caransebeş, a fost incendiată în 21 decembrie 1989, astfel dispărând un tezaur de informaţii privind viaţa economică, socială şi culturală din oraş şi din zonă.

Închisoarea din Caransebeş se afla în subordinea Ministerului Justiţiei, primul-procuror de pe lângă Tribunalul local având atribuţii de control asupra regimului penitenciar.

În condiţii cu totul deosebite, capacitatea acesteia se putea apropia de circa 375 de deţinuţi, însă numărul celor aflaţi în detenţie a fluctuat mult de la an la an.

Gândită ca o închisoare pentru condamnaţii de drept comun, în această locaţie au ispăşit pedepse şi deţinuţi politici, chiar înainte de luna ianuarie 1941.

Autorităţile locale, chiar şi unele asociaţii culturale din oraş, au fost sensibile la soarta celor năpăstuiţi şi condamnaţi.

În urma Decretului de graţiere din luna mai 1929, Primăria locală a alocat suma de 1.800 de lei pentru ajutorarea celor 35 de deţinuţi graţiaţi, dar lipsiţi la graţiere de bani pentru transport, haine şi încălţăminte. La 9 februarie 1929, muncitori din Timişoara au protestat, deoarece un deţinut politic aflat în detenţie la Caransebeş intrase în greva foamei, considerând că i-au fost încălcate drepturile. Cazul a fost rezolvat în urma intervenţiei Primăriei locale pe lângă prim-procurorul local.

La începutul anului 1935, conducerea închisorii, din dorinţa de a înfiinţa o şcoală şi o bibliotecă pentru deţinuţi, a solicitat Asociaţiei Culturale ASTRA din Sibiu cărţi cu caracter moral-religios. În acel an, se aflau în această închisoare 177 de deţinuţi, din care trei comunişti. Peste doi ani, numărul deţinuţilor a scăzut la 133.

Şi tot în anul 1935, conducerea închisorii a înfiinţat o infirmerie, solicitând Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Sănătăţii instrumente medicale şi medicamente, solicitarea către Ministerul Apărării Naţionale fiind motivată prin faptul că peste 50 la sută dintre deţinuţi fuseseră înaintaţi de către Consiliile de război. În luna octombrie 1935, infirmeria era deja creată, penitenciarul solicitând Comunităţii de Avere, ca instituţie cu un mare potenţial financiar, 15-20 de paturi complete, inclusiv lenjeria necesară.

Cu Comunitarea de Avere s-au păstrat strânse relaţii, mulţi dintre deţinuţi fiind utilizaţi la diferite munci în exploatările silvice, contra unor cantităţi de lemne necesare pentru încălzirea clădirii. Pe un sezon rece, se consumau 12-13 vagoane de lemne de foc.

A existat o tradiţie în Caransebeş ca Penitenciarului să-i fie închiriat un teren destul de întins, de circa 11 jugăre, pe care deţinuţii cultivau răchită pentru împletitul coşurilor pe care le confecţionau singuri.

În Penitenciar, deţinuţii de diferite profesii aveau posibilitatea să confecţioneze obiecte de fierărie, încălţăminte, tâmplărie ş.a., pe care le expuneau la poarta Penitenciarului spre vânzare. Cei cu purtare bună vindeau chiar în piaţa oraşului.

Regimul penitenciar din Caransebeş a cunoscut o nouă configurare după marele cutremur din 9-10 noiembrie 1940, când mulţi deţinuţi politici, îndeosebi comunişti, dar şi unii dintre cei condamnaţi pentru spionaj şi trădare, au fost mutaţi de la Închisoarea din Doftana începând cu 19 noiembrie 1940.

Numărul total al deţinuţilor în aceste circumstanţe a ajuns în anul 1942 la 374, din care 354 fuseseră condamnaţi după cum urmează: 208 pentru apartenenţă la Partidul comunist, iar 130 pentru spionaj şi trădare. Doar 19 deţinuţi de drept comun se mai aflau în acest loc de detenţie, denumit acum Penitenciarul Special Caransebeş.

Dintre deţinuţii comunişti, 12 erau condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, 54 la muncă silnică cu termen, 29 la temniţă grea şi 113 aveau regim de corecţie.

Pedepse mari primiseră şi cei condamnaţi pentru spionaj şi trădare, mulţi dintre ei nefiind români.

Până la mutarea în Lagărul de la Târgu Jiu, au executat o parte din pedepse la Caransebeş, viitorii demnitari comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş, Nicolae Ceauşescu ş.a.

Constantin BRĂTESCU