Amintirile, în special cele plăcute, constituie pentru fiecare dintre noi o posibilitate de a retrăi momente din trecut, de care suntem profund legaţi şi care ne-au marcat pentru totdeauna. Primele clipe petrecute în universul familiei, casa, apropiaţii, primii prieteni sau colegi de şcoală devin imagini care se îndepărtează, odată cu trecerea anilor, însă nu vor fi uitate niciodată.
Deşi toţi avem amintiri care ne leagă de trecut, doar o mică parte dintre noi le aşezăm pe hârtie, pentru a fi cunoscute de către ceilalţi.
În acest articol aduc în atenţia cititorilor câteva dintre amintirile învăţătorului Pavel Jumanca din Caransebeş, din perioada în care frecventa cursurile Institutului Pedagogic Diecezan din Caransebeş, actualul Liceu ,,C. D. Loga”, relevante pentru a înţelege viaţa pe care o trăia un elev de liceu, la începutul secolului al XX-lea.
,,Institutul Pedagogic, ctitorie a fericitului episcop Ioan Popasu, nu era propriu-zis o creaţie nouă, ci mai mult o restaurare a vechii şcoli de dăscălie, despre care ne grăiesc scrisori vechi, încă de la anul 1583.
Împreună cu Institutul Teologic, era găzduit în vechea reşedinţă episcopească, rămasă din vremuri uitate cu sale mici şi întunecoase.
S-au mutat apoi, în anul 1891, în noul edificiu, zidit pe locul unde se afla mai înainte Fabrica de bere şi Restaurantul Homelka. Avea la parter două magazine, un pantofar şi un ceasornicar şi edificiul poştal, iar la etaj erau şcolile. Două cursuri de pedagogie erau adăpostite la etaj, alături de cele trei cursuri teologice, îndeajuns de luminoase şi spaţioase, iar celelalte două în curte: o săliţă mică, cu două ferestre scunde, spre curte, şi a doua mai mărişoară, cu ferestrele spre străduţe laterale, care purta numele de cursul molărit, păreţii răi păstrând o zugrăveală înnegrită de vremi, făcută de vre-un chiriaş din zilele de mult uitate.
În aceste săli, cu bănci lungi şi vechi, care fuseseră cândva vopsite, scrijelite cu briceagul, de atâtea rânduri de şcolari, ce făceau carte… carte românească… se făureau suflete curate… suflete tari… suflete româneşti… ce pregăteau oameni şi români… chemaţi să călăuzească destinele neamului, dea lungul şi dea latul Banatului, spre rosturile cele naţionale.
În casele Sebeşenilor mai cu cuprins gospodăresc, sau mai săraci, la câte o bătrână, stăteau în gazdă îngrămădiţi câte 3-4, mai mulţi chiar, într-o cămăruţă, iarna făcând-şi lecţiile la slaba lumină a lămpii cu petrol, atârnată de cârligul atârnat de meşter în grindă, sau la câte o lumânare de seu – fabricaţie proprie – pusă în gura unei sticle, sau lipită în buza unei oale, iar din primăvară, până târziu în toamnă, la umbra gardurilor de pe Valea Potocului, pe sub Dealul Crucii, printre aninii din Şpron, sau în răcoarea Teiuşului.
Dormeau pe unde puteau. Iarna se îngrămădeau în paturi, pe scaunele lungi sau pe jos, pe câte o mână de paie sau saltea umplută cu foi de cucuruz, aduse de acasă. Primăvara şi toamna erau în largul lor. Dormeau în podurile de fân, în paiele din şopron sau din grădină, în târnaţul casei.
De ale mâncării îşi aduceau de acasă, ce se găseşte în casa săteanului: făină de grâu sau de cucuruz, fasole, cartofi, curechi, câte un mălai mare, copt în vatră, sub ţăst, brânză, slănină, lapte. Mămăliga şi-o făceau singuri, baba le pregătea celelalte mâncări. Se ortăceau şi mâncau împreună. Din când în când, din făina adusă de acasă mai făceau găluşte şi tărhană.
Pentru toată găzduirea şi osteneala, plăteau câte un florint sau doi, dar şi aceştia cu greu scoşi din punga săracă a celor de acasă. Nici odată însă nu se precupeţeau aceste neajunsuri. Prepăranzii şi Tiologii erau copii buni şi dragi ai Sebeşenilor, făceau ce puteau… cârpeau sărăcia… aşteptau… Nici unul n-a fost aruncat afară pentru neplata chiriei.
Era atâta cinstită dragoste între studenţi şi Sebeşeni, se ajutau între sine, se ocroteau unii pe alţii în ceasuri grele şi se apărau în ceasuri de primejdie.
În anul 1901 s-a înfiripat un modest adăpost în casele dăruite de căpitanul Iancu Temeş. O sală mare servea de dormitor, trei sale mai mici şi coridorul închis alcătuiau sălile de meditaţie, de fiecare curs câte una, cursului prim revenindu-i coridorul, drum de trecere spre celelalte. Cu mâncarea rămăseseră la vechile gazde.
Şi câtă viaţă românească nu pulsa pe acele vremuri, în acest cuib de românism curat! Sub scutul şi ocrotirea sfintei noastre biserici străbune, ale cărei drepturi cuprinse în Statutul organic, sancţionat de împăratul de la Viena, s-au format rânduri de învăţători şi preoţi, care au adunat aci, de la acest altar modest, multă şi curată lumină şi au dus-o la dânşii, răspândind-o din belşug, pe toate văile şi câmpiile Banatului, din cununa munţilor şi până-n luncile Panciovei…”.
Laurenţiu Ovidiu ROŞU
Arhivele Naţionale, Serviciul Judeţean Caraş-Severin
