Adrian CRÂNGANU

Mi-e greu să mă opresc asupra unui procent anume, dar cred că mare, foarte mare parte din lucrurile, bune sau rele, prin care am trecut în viaţă s-au datorat numai şi numai întâmplării. Mi-e aproape imposibil să spun că la mijloc a fost mâna destinului, pentru că nu sunt convins că este aşa. Nu m-am hotărât încă dacă există sau nu aşa ceva, fiindcă destinul mi se pare o problemă mult prea complexă şi complicată ca să o rezolv în câteva ore sau câteva zile de gândire. Când am fost tânăr şi aveam timp, încât uneori nu ştiam ce să mai fac cu el, nu-mi era mintea la aşa ceva; acum nu mai am, şi, chiar dacă reuşesc să adun câteva ore în care să nu mă deranjeze nimeni şi nimic, nu mai găsesc puterea să mă concentrez numai şi numai asupra destinului, dacă există sau nu. Gândurile îmi fug în toate direcţiile, la probleme mult mai concrete, de rezolvarea cărora depinde cu adevărat soarta mea. Şi, din păcate, de cele mai multe ori e vorba de bani. Sunt răul necesar din viaţa mea, şi spun asta fiindcă, pentru mine, sunt cel mai neimportant lucru pe care l-am întâlnit vreodată. Şi, tot aşa, spre ruşinea mea, niciodată nu mi-am făcut suficient timp ca să mă gândesc la Divinitate aşa cum aş fi vrut. Adică în linişte, netulburat de toate mărunţişurile care îmi alcătuiesc viaţa de zi cu zi. Şi dacă n-am fost în stare să-mi formez o idee clară sau convingeri proprii despre ce, cine sau cum e acolo Sus, am preferat să mă abţin atunci când a venit vorba despre religie sau chiar şi numai despre Biblie, decât să spun prostii.

Azi, cu câteva ore înainte de a mă apuca de scris, mă plimbam prin oraş, zgribulit tot de frig, şi n-aş fi ieşit din casă dacă n-aş fi vrut să mă limpezesc un pic şi să mă gândesc în linişte la un subiect pentru editorial. Ce s-a întâmplat la prânz cu Mircea Geoană a căzut de la sine. Nu scriu despre politică. Adică nu mai scriu. Am făcut-o ani întregi şi mi-ajunge. Nu ştiu cum, la un moment dat m-am trezit în faţa catedralei care, în chiar acea zi, la amiază, fusese sfinţită. Am mai trecut de mii de ori pe lângă ea, dar acum era altfel, şi nu doar luminile care se revărsau prin ferestre o făceau diferită. Era, cred, mai linişte şi mai pace în jur, decât de obicei. Şi mai frumos, şi mai curat. N-am ştiut dacă să intru sau nu, era destul de târziu, dar când s-a deschis uşa am observat că era lume înăuntru. Şi am urcat scările…

Aş minţi dacă aş spune că am văzut acolo exact ceea ce mă aşteptam să văd. Nu mă refer la arhitectură. De oameni vorbesc. Erau mulţi, foarte mulţi, şi mai ales erau diferiţi. Şi m-am bucurat. Erau copii de câţiva anişori, erau adolescenţi, erau tineri, de-a valma cu oameni maturi şi cu bătrâni sprijiniţi în bastoane ori unul de altul. Femei şi bărbaţi. Oameni bine îmbrăcaţi şi oameni prost îmbrăcaţi. Bogaţi şi săraci. Mi s-a părut, însă, că cineva, sau ceva, ştersese parcă toate diferenţele dintre ei şi că toţi aveau aceeaşi vârstă, acelelaşi haine şi aceleaşi gesturi blânde. Şi m-am bucurat din nou.

După ce m-am rugat în gând şi m-am mai rugat o dată să mi se îndeplinească o dorinţă, am ieşit în frigul străzii. M-am oprit o clipă, mi-am aprins o ţigară şi am pornit spre casă mult mai liniştit. Plimbarea în oraş îmi dăduse, până la urmă, subiectul pentru editorial. Întâmplare sau destin? Dumnezeu ştie…