Cred că numai ce împlinisem 19 ani când, pentru prima oară în viaţa mea, un bărbat s-a dat la mine. Îmi vine şi acum greu să spun cum s-a întâmplat, pentru că a fost o treabă urâtă şi, chiar de a doua zi, am încercat să-mi alung din minte păţania. În mare măsură am şi reuşit, fiindcă mi-o amintesc rar şi doar atunci când homosexualii sar calul cu insistenţa lor de a fi băgaţi în seamă şi percepuţi ca fiinţe normale, niţel persecutate, sensibile, şi care suferă din cauza asta.

Bărbatul din amintirile mele nu era nici pe departe aşa. Veneam într-o permisie, era noapte şi, între Arad şi Timişoara, cum stăteam pe culoarul vagonului şi fumam, controlorul s-a prefăcut că nu are loc să treacă, s-a frecat de mine şi a început să mă pipăie. Am dus mâna la centură, dar nu ca să mă dezbrac, ci ca să-l pocnesc cu ea, şi cred că dacă aş fi avut la mine arma cu care mergeam în frontieră l-aş fi împuşcat pe loc. Probabil, însă, că l-am mitraliat cu privirea, fiindcă a zbughit-o ca din puşcă, şi până am coborât din tren nu l-am mai văzut.

Dar nu întâmplarea în sine mi se pare interesant să o povestesc, ci altceva, ce a urmat după ce valul de furie s-a domolit şi am intrat în compartiment. Mi-a luat cam un sfert de oră să mă opresc din tremurat şi să ajung la concluzia că nu avea nici cel mai mic rost să mă duc după el şi să-l iau la bătaie. Eram militar, şi un scandal era tot ce-mi lipsea. Făcusem până atunci suficient arest la unitate încât să-mi treacă cheful să mai stau închis acolo măcar un minut, însă – mi-am zis –, în cazul că s-ar fi aflat ceva, de data asta mă păştea direct batalionul disciplinar. M-am gândit că nu merita, şi am încercat să aţipesc. N-am reuşit, dar nu din cauza legănatului trenului şi nici a nervilor. Pe măsură ce bătăile inimii mi se potoleau şi furia se scurgea din mine picătură cu picătură, am simţit cum încet, încet, în locul ei mă inundă la început teama, apoi frica, o frică nelămurită, pe care n-o înţelegeam. La urma-urmei, controlorul nu-mi ajungea nici până la umăr şi cred că avea jumătate din greutatea mea. Cu toate astea, gândul la el îmi dădea fiori, de parcă în compartiment se lăsase brusc frigul, în luna septembrie. Îmi făceam probleme, fiindcă nu-mi dădeam seama cum aş fi reacţionat dacă omului i-ar fi trecut prin cap să se întoarcă. Mi-era teamă că, dacă ar fi apărut la uşă, groaza din compartiment ar fi devenit dintr-odată cleioasă şi mi-ar fi împiedicat mişcările, paralizându-mă şi lăsându-mă la discreţia lui.

La Timişoara, pe peron, am răsuflat uşurat, dar nici în celălalt tren nu m-am simţit în largul meu. Pe undeva îmi era ciudă pe mine că omul acela, pe care nu dădeai o ceapă degerată, putuse să-mi bage frica-n oase aşa cum n-o mai făcuse nimeni până atunci. Abia acasă, dimineaţa, în vană, scufundat până la gât în apă caldă, m-am iertat, când am înţeles că tot drumul, pentru a descrie starea prin care treceam, alesesem cuvântul greşit. Nici măcar o clipă nu fusese vorba cu adevărat de frică, ci doar de o silă nemărginită.

Acum, după atâţia ani, nu mai simt nici măcar asta. De-atunci, şi alţi bărbaţi s-au dat la mine, nu mulţi, doar vreo trei sau patru, dar au făcut-o timid, niciodată agresiv, aşa că şi eu m-am prefăcut că nu le observ avansurile şi nici măcar nu m-am supărat pe ei. Am devenit mai înţelept şi, probabil, mai tolerant, aşa cum mă vrea preşedintele ţării şi cum le-ar plăcea să fiu organizaţiilor şi asociaţiilor din care face parte şi controlorul din trenul care mă ducea acasă, în permisie.

Şi chiar am fost un tolerant cu acte-n regulă, fiindcă nu am semnat, alături de 3 milioane de români, petiţia împotriva căsătorie între homosexuali. Dar o fac acum.

Adrian CRÂNGANU