Există poveşti, brodate pe unele întâmplări reale, care primesc cu timpul haine noi, trecând, cu vremea, de la o generaţie la alta. De multe ori, legendele spun ce n-a reţinut istoria.
Românii şi-au purtat destinul odată cu nostalgia strămoşilor, pe drumuri de baladă şi legendă, pe cadranul multimilenar al istoriei, în zonele carpato-danubiano-pontice ale Daciei.
În Munţii Poiana Ruscă, de pildă, poate zeci, poate sute de poveşti se spun, una mai interesantă decât alta. Despre bogăţia adâncurilor, despre stăpânii mai vechi ori mai noi, poveşti de dragoste ori de haiducie. Amintirea acestora mă urmăreşte şi devine cu atât mai obsedantă, cu cât anii şi deceniile au nins peste ţărâna în care ei se odihnesc.
Am vrut cu tot dinadinsul să fac cunoscute câteva dintre aceste comori, flori din peisajul spiritual oral al trecutului, transmise prin graiul şi bunătatea bătrânilor, căci, peste multe întâmplări înlănţuite de-a lungul anilor, timpul a ţesut văl de legende.
În vremi de învolburări şi nestatornicie umană, înaintaşii au avut în vedere vremelnicia lor. Uneori, ne întoarcem la ei pentru a ne cunoaşte mai bine şi a ne înţelege mai mult pe noi înşine, constatând că strămoşii se perpetuează prin noi cu faptele, cu durerile şi speranţele, cu zestrea tradiţiilor lăsate nouă moştenire.
Astăzi sunt o mână de ţărână, dar glia românească ştie a povesti celor care vor s-o asculte, celor care-şi pleacă urechea la şoaptele codrului.
Un loc binemeritat îl ocupă şi Masivul Poiana Ruscă. El nu este nici cel mai înalt munte din Carpaţii Meridionali, şi nici întins ca suprafaţă. Cu toate acestea, datorită poziţiei sale de neconfundat, este vizibil pe vreme frumoasă de la depărtare, cu detaşare prin blândeţe faţă de munţii din apropiere.
Imaginaţia populară l-a dăruit din cele mai vechi timpuri cu numeroase legende. Una dintre acestea o vom reda în continuare.
Prin anii 1750-1780, culmile Munţilor Poiana Ruscă erau cutreierate de haiduci care atacau nobili din aceste locuri. Aceste bande erau conduse de un căpitan pe nume Szumanka, sau Jumanca, ce părea să fie român. Acest Szumanka şi haiducii lui l-au atacat pe baronul Nalászy, din Hunedoara, care deţinea turnătorii de fier.
Odată cu acesta, au răpit şi pe inspectorul său de exploatare, specialistul Szárbely. Această răpire a avut drept scop de a primi bani de la familiile celor doi. Mijlocul acesta procedural era folosit de aproape toţi haiducii sau lotrii din acea vreme.
Baronul Nalászi şi specialistul său sunt purtaţi de ceata haiducească prin Munţii Poiana Ruscă. Astfel, trec ei peste Dealurile Ruschiţei. Noaptea au poposit într-unul din aceste locuri, făcând focuri pentru a se încălzi. Pietrele din apropierea focului au început să se topească, iar Szárbely, care era de specialitate, a observat că aceste pietre conţin plumb, aramă şi chiar argint.
Generalul Branovatszky, de la Regimentul 13 Grăniceri din Caransebeş, a căutat peste tot ceata lui Szumanka, pentru a-i salva pe baron şi pe asociatul lui. După multe căutări, generalul întâlneşte ceata de haiduci. Luptele au fost îndârjite, încât generalul Branovatszky a fost ucis.
Ceata de haiduci este în cele din urmă învinsă, dar nu dau prada decât cu condiţia de a fi lăsaţi liberi şi iertaţi.
Szárbely, scăpat de captivitate, merge la Oraviţa, la administratorul minier Karoly Maderspach, şi-i povesteşte ce a descoperit în Munţii Poiana Ruscă. Maderspach trimite îndată experţi să cerceteze zona. Cele observate de Szarbely se adeveresc, şi aşa ia fiinţă la Ruschiţa şi Rusca Montană prima topitorie de fier. Aceasta dăinuie până astăzi în vatra veche a localităţii Rusca Montană (zona Varniţa), la 12 kilometri de Ruschiţa.
Aşadar, deschiderea mineritului şi începuturile activităţii metalurgice în zona Munţilor Poiana Ruscă s-au născut dintr-o legendă.
De fapt, omul a pătruns în vistieria subpământeană a Masivului Rusca din cele mai vechi timpuri. De aici a smuls strălucirea preţioaselor metale, iar din piatra dură şi-a dăltuit lespezi, statornicindu-şi vetre peste veacuri.
Doinel PUIU MĂRGINEANU
