Adrian CRÂNGANU

Scriu rândurile astea în noaptea de duminică spre luni, 25 spre 26 septembrie, aproape de ora 1. Prin urmare, nu am de unde să ştiu dacă ele au să mai apuce să vadă lumina tiparului, aşa cum se obişnuieşte să se spună, fiindcă, dacă ar fi să mă iau după prostiile cu care ne bombardează televiziunile, o beznă adâncă ne paşte pe toţi în 27 septembrie. Cea mai adâncă. Ultima. Sfârşitul lumii. Aşadar, scriu noaptea, pentru că aşa m-am obişnuit. Atunci am linişte, în casă încetează orice mişcare, iar prin fereastra deschisă doar greierii şi câţiva câini de pe la sălaşe mai zgârie uşor pacea din jurul meu. Iar calmul ăsta mă ajută mai bine decât orice altceva să-mi adun gândurile, împrăştiate peste zi în tot felul de nimicuri şi prostioare, şi să fiu, aşa cum am mai spus, eu însumi. Nu cel de toate zilele, ci cel de toate nopţile. Fiindcă eu, tot ce am făcut bun, sau cât de cât bun ori important în viaţă, am făcut, cred, noaptea. Ziua am folosit-o doar ca să scap de grija zilei de mâine şi să fac în aşa fel încât să am o seară cât mai liniştită.

Am lângă mine un calendar pe care-l privesc cu luare-aminte, iar pe birou, alături de manuscrise, am aşezat Biblia. E verde, groasă şi plină de praf, cum am luat-o din raftul cu cărţi. Am suflat peste ea, dar încă nu s-a curăţat de tot. Am scos-o doar ca să-i citesc ultimul capitol, Apocalipsa. Sunt, cred, cinci sau şase ani de când am început-o, dar de terminat n-am reuşit s-o termin. Am renunţat când am înţeles că n-o înţeleg. Zilele trecute, însă, am scos-o din bibliotecă şi m-am apucat să-i citesc sfârşitul. Pentru că, dacă ar fi să mă iau după ce se spune la televizor şi ce apare pe Internet, în 27 septembrie ar trebui să ne sune, la toţi, ceasul. Eu, însă, nu cred asta şi nici nu mi-e frică, câtuşi de puţin.

Am auzit şi am citit despre cometa Elenin şi despre Nibiru, planeta misterioasă. Am ascultat şi lucruri spuse cu cap, şi speculaţii, dar şi cele mai aberante idioţenii. Am citit şi am fost foarte atent şi la latura ştiinţifică, şi la cea religioasă a problemei. Concluzia e că nu, nu are cum să-mi fie frică. Chiar dacă una dintre teorii spune că Elenin, care, când scriu rândurile astea, vine spre noi mâncând pământul, e posibil să fie o navă extraterestră şi din ea au să coboare invadatorii care au să extermine rasa omenească. Oricât aş încerca, nu-mi pot imagina nişte fiinţe de Dincolo, cu un nivel de inteligenţă şi cu o tehnologie la care noi nici măcar nu putem visa, care să vină să tragă în noi cu lasere ca să ne ronţăie apoi vreo mână sau vreo ureche, cum vedem prin filme. Îmi pare rău, dar chiar nu pot.

Altă variantă spune că Nibiru anunţă Judecata de Apoi. A doua venire a Mântuitorului. Că e vremea Apocalipsei. Că suntem răi, iar ceasul e aproape. Nu e adevărat. Am fost, suntem şi vom fi şi în continuare la fel de răi ca întotdeauna. De aia suntem oameni. Iar dacă articolul ăsta va apărea, înseamnă că am avut dreptate. L-am scris, dar nu ştiu ce va fi. Mă pregătesc să-l închei, sting ţigara, ascult cu atenţie şi privesc pe fereastră. Greierii nu mai cântă, câinii de la sălaşe s-au potolit şi ei. Afară e întuneric. Beznă, încă nu.