– Domnule profesor Gavrilă Tuşteanu, s-au scurs 60 de ani de când în oraşul de pe Bistra termina liceul prima promoţie de elevi. Vă număraţi printre absolvenţii acelei prime promoţii… istorice. Ce ne puteţi spune despre începuturile învăţământului liceal la Oţelu Roşu?

– Atunci, în toamna anului 1953, printre cei 41 de elevi ai învăţământului de zi, care împreună cu cei 21 de elevi ai învăţământului seral au format prima promoţie a nou-înfiinţatului liceu, mă număram şi eu, în clasa de învăţământ – cursuri de zi, iar în vara anului 1956, de pe băncile Şcolii Medii Mixte de 10 ani, cum se numea pe atunci liceul înfiinţat în Oţelu Roşu, se ridicau 37 de absolvenţi, printre care mă număram şi eu, ai învăţământului de zi, şi 15 absolvenţi ai învăţământului liceal. Cu toţii, posesori ai unei diplome de absolvire obţinută în urma unui dificil examen de maturitate, susţinut la nu mai puţin de şapte materii, toate într-o singură zi! Absolventul trecea succesiv prin faţa a şapte examinatori, „trăgea” un bilet şi răspundea. Şi toate notele trebuiau să fie de trecere. A fost infernal… Dar a trecut… În ceea ce mă priveşte, am urmat apoi cursurile Facultăţii de Matematică şi Fizică din cadrul Institutului Pedagogic Universitar din Timişoara – viitoarea Universitate de Vest –, pe care le-am absolvit în 1960, şi am revenit apoi ca profesor în oraşul de pe Bistra, printre foştii mei dascăli, cărora le port şi acum o recunoştinţă şi un respect deosebit. Doresc să amintesc în galeria marilor dascăli care au alcătuit colectivul profesoral al tânărului liceu pe profesorii Ioan Groza – primul director al liceului, Tiberiu Boşcaiu, Elena Groza, Emilia Chilom, Ion Fiat, Lucia Goanţă, Cornel Ponea, Nicolae şi Elena Ursu, Petru Craia, Floarea Dinculeasa, Marius Oltean, Neonila Jompan, Tamara Nicolae, Silvia Mărgan, Galina Strugaru sau pe Ion Guia.

– Cum a evoluat în continuare învăţământul liceal în oraşul de pe Bistra?

– Începând din 1965, liceul capătă denumirea de Liceul de Cultură Generală Oţelu Roşu, iar mai apoi, în 1970, Liceul Teoretic Oţelu Roşu, pe tot acest parcurs durata învăţământului liceal fiind de trei ani. În 1970 absolvă prima promoţie de învăţământ de 11 ani, durata cursurilor devenind patru ani, iar apoi, odată cu obligativitatea învăţământului pentru şcoala generală de opt ani, vor termina liceul promoţiile cu 12 ani. Ca urmare însă a megalomaniei şi gigantismului „Epocii industriale”, în perioada anilor ’70, învăţământul teoretic în ţară a fost drastic limitat, la maximum două licee teoretice pe judeţ, în Caraş-Severin acestea existând doar la Reşiţa şi la Caransebeş. În aceste condiţii, Liceul Teoretic din Oţelu Roşu este desfiinţat şi intră în lichidare începând cu 1972, iar în 1973 se înfiinţează, în cadrul Şcolii Profesionale de Ucenici, Liceul Industrial Metalurgic, care mai apoi, după 1989, devine Grupul Şcolar Industrial Metalurgic.

– După 1989 ştim că aţi acceptat să preluaţi conducerea Grupului şcolar. În această calitate, ce măsuri aţi întreprins?

– În 1990 am acceptat numirea ca director al Grupului şcolar şi în această calitate am realizat modificările necesare ale planului de şcolarizare al unităţii de învăţământ, în concordanţă cu noile solicitări ale societăţii româneşti, şi totodată în întâmpinarea aspiraţiilor în instruire şi educaţie a tinerilor. Până în 1989, în cadrul Grupului şcolar fiinţau, pe ani de studiu, câte trei clase de liceu cu profil industrial şi respectiv trei clase de şcoală profesională la ucenici, una cu specializare mecanică şi două, metalurgică. Adică un total de aproximativ 21 de clase. Această ofertă instructiv-educaţională era departe de a răspunde opţiunilor absolvenţilor de opt clase ai şcolilor generale din bazinul Văii Bistrei. O parte dintre aceştia „alegeau” licee ori grupuri şcolare din Caransebeş sau Reşiţa, pentru că la noi nu existau profilurile ori specializările pe care şi le doreau. Spre a veni în întâmpinarea opţiunilor absolvenţilor şcolilor generale din zonă, am diversificat structura profilului vocaţional: o paletă foarte variată de specialităţi prin şcoala profesională, pe de o parte, şi introducerea profilului teoretic în cadrul liceului, pe de altă parte. Astfel, am realizat stringent necesara măsură de reparaţie a desfiinţării, abuziv şi nemeritat, a profilului teoretic. În acest sens, încă din 1990, am introdus în cadrul învăţământului liceal profilul teoretic cu specializarea real, Matematică-Fizică, şi umanist, Filologie, iar apoi, în 1992, şi profilul informatică, ajungând la un număr de cinci clase paralele – două clase industrial, două clase teoretic, real-uman, o clasă Informatică – la învăţământul liceal. Astfel, dimensiunea ofertei de şcolarizare a Grupului şcolar s-a dublat, ajungându-se la un total de 42-45 de clase, reuşind astfel acoperirea în totalitate a opţiunilor de instruire, educare şi calificare vocaţională pentru toţi absolvenţii învăţământului gimnazial de pe Valea Bistrei.

– Dublarea numărului de clase de studiu şi, implicit, a numărului de elevi, v-au creat probleme? Cum le-aţi făcut faţă?

– Cea de-a doua problemă căreia i-am acordat atenţie şi a ocupat un loc important în activitatea managerială a fost continua creştere şi lărgire a bazei materiale didactice a şcolii. Pentru a acoperi necesarul de săli de clasă, am avut în vedere cele două clădiri, practic abandonate, ce altădată funcţionau drept internate ale Şcolii Profesionale de Ucenici, care în anii ’70 asigura calificarea tinerilor trimişi la Oţelu Roşu din „citadele” industriale metalurgice ale „comunismului desfăşurat”, din Zalău, Câmpia Turzii, Slatina, Călăraşi, Roman etc. şi în care aceştia erau cazaţi. Ulterior, fiecare uzină îşi califica forţa de muncă proprie, iar clădirile au devenit lipsite de obiectul pentru care au fost construite şi, ca urmare, abandonate, ajungând într-o avansată stare de deteriorare. În aceste clădiri am amenajat, exclusiv prin mijloace şi forţe proprii, 25 de săli de clasă, le-am dotat cu mobilier, am reparat şi reabilitat instalaţiile sanitare şi de canalizare. Am realizat, între altele, două cabinete de informatică, două cabinete de fizică, două cabinete de electrotehnică etc. Toate aceste realizări au fost posibile ca urmare a puternicei implicări a extraordinarului colectiv de ingineri şi maiştri instructori, cei care au coordonat cu pasiune şi dăruire activitatea elevilor noştri, şi toate cu resurse materiale proprii. La acea vreme, eram „copii vitregi” pentru Ministerul Învăţământului, care ne „trimitea” la Ministerul Metalurgiei, care minister nu mai dispunea însă şi de resurse pentru unităţile de învăţământ. Mă gândesc cu jind, cu invidie, dar şi cu preţuire, la perioada de după 2000, când primarii, consiliile locale, Inspectoratul Şcolar Judeţean sunt real şi efectiv alături de şcoală în soluţionarea problemelor. Şi au mai apărut şi aceste formidabile surse de reablitări şi dotări din programe finanţate din bani ai Comunităţii Europene.

– Despre rezultatele obţinute în pregătirea elevilor, ce ne puteţi spune?

– Am căutat, în cei peste 40 de ani de activitate desfăşurată la catedră, să asigur elevilor cele mai bune cunoştinţe de specialitate, să stimulez formarea şi dezvoltarea capacităţilor şi deprinderilor, a competenţelor necesare viitoarelor evoluţii ale acestora.

– Într-adevăr, au fost de răsunet unele dintre performanţele obţinute la fizică de către elevii dumneavoastră. Prezentaţi-ne câteva reuşite…

– Am să mă opresc doar asupra celor de după 1989, care îmi vin mai rapid în memorie. La Olimpiada Naţională de Fizică am obţinut două locuri I, patru locuri II, cinci locuri III şi şapte menţiuni. Aş mai aminti că doi ani la rând, în 1991 şi 1992, unul dintre elevii mei, Florin Horaţiu Stoica, a fost selecţionat şi a făcut parte din Lotul Olimpic Naţional de Fizică, fiind cel mai bun component al lotului reprezentativ de cinci olimpici. Am fost şi eu cooptat la pregătirea finală a lotului şi am însoţit ca lider didactic, alături de conducătorul delegaţiei, prof. univ. Gheorghiţă Vlăducă, delegaţia tinerilor români la Olimpiada Internaţională din Havana – Cuba şi Helsinki – Finlanda. Am avut bucuria de a obţine la aceste participări, pentru România şi Caraş-Severin, medalie de argint la Havana – 1991, şi medalie de aur la Helsinki – 1992, prin elevul meu, Florin Horaţiu Stoica.

– Au fost, din câte ne amintim, singurele participări ale elevilor cărăşeni la Olimpiadele internaţionale pe obiecte de învăţământ…

– Da. Pentru rezultatele obţinute, am fost primiţi şi felicitaţi de către preşedintele României şi de către ministrul Învăţământului. Personal, mi s-a înmânat Diploma de onoare din partea Ministerului Învăţământului în 1991, 1992 şi 1995.

– Dintre absolvenţii celor 60 de promoţii ale liceului din Oţelu Roşu, puteţi face câteva exemplificări mai deosebite?

– Cu siguranţă! În primul rând, cei ce au îmbrăţişat profesia de dascăl şi au activat ori activează în cadrul colectivelor didactice ale unităţilor de învăţământ de pe zona oraşului: Ariana Sabău, Beatrix Ţăran, Talia Beg, Floare Popa, Irina Vigh, Ioan Riteş, Avram Boţa, Ilze Muller, Marius Radu, Valentin Antoni, Ioan Maţu, Ion Boldea, Nina Buru, Petru Raşnită, Ioan Cubin, Camina Racolţa, Heidi Zdrânc, Adrian Popescu, Liliana Solea (Mihuţ), Gheorghe Groza, inginerii Daniela Chelbea, Eleonora Bunea, Gheorghe Faur, Mariana Margineanu, maiştrii instructori Gheorghe Bucher, Petru Janţu, Remus Toader, Serafin Murariu, Gheorghe Curuţ, Ioan Nedelcu etc. Apoi, dintre dascălii de pe Valea Bistrei, profesorii Ion Ardelean, Petru Florea, Ana Moisescu, Floarea Flecea, Afilon Moica, Ioan Raduţă, Victoria Măran, Ghiţă Românu, Lavinia Musteţea, Ana Manea, Horia Chioaru, Adriana Beşliu. Cu toţii sunt personalităţi didactice reprezentative pentru învăţământul Văii Bistrei. Doresc să mai citez şi câteva nume de absolvenţi, personalităţi de marcă universitară, proveniţi din rândul promoţiilor de absolvenţi ai liceului nostru: prof. dr. ing. Anghel Taroată – Universitatea Politehnică Timişoara, prof. dr. ing. Ioan Diacu – Universitatea Politehnică Bucureşti, dr. ing. Carol Tielmann – Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti, prof. dr. Iosif Mălăiescu – Universitatea de Vest Timişoara, prof. dr. Zeno Pinter – istoric, Universitatea Sibiu. Nu pot trece cu vederea pe acei aabsolvenţi ai liceului nostru care au asigurat pe parcursul timpului conducerea Uzinei Oţelu Roşu: dr. ing. Ervin Orzari, ing. Ion Boran, ing. Mircea Fiat, ing. Ion Munteanu şi ing. Florin Sabău.

– Dar acum…?

– Acum, de 10 ani sunt în pensie şi, mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine şi relativ sănătos, relativ, ca în teoria relativităţii a lui Einstein. Sunt implicat, în calitate de consilier local, într-o cât mai bună dezvoltare şi administrare a comunei Zăvoi, în care, după cum ştiţi, m-am născut şi locuiesc. Urmăresc îndeaproape şi mă bucur de reuşitele şi realizările din învăţământul cărăşean şi, în particular, ale celui de pe Valea Bistrei. Şi particip cu mare bucurie la întâlnirile de 10 ani, de 20 de ani, de 30 de ani şi chiar de 40 de ani ale absolvenţilor noştri…

Convorbire realizată de Adrian CRÂNGANU