Un om, un nume

Ion Popescu Topolog – poet, prozator şi director

Ion Popescu Topolog (pseudonim al lui Ion D. Popescu) s-a născut la 27 decembrie 1933, în satul Berislăveşti, comuna Scăueni, judeţul Vâlcea. Este fiul Floarei (născută Diaconu) şi al lui Dumitru Popescu, ambii părinţi fiind ţărani. Frecventează şcoala primară în satul natal, apoi este elev al Şcolii Normale de Băieţi „Andrei Şaguna” din Sibiu, pe care o absolvă în anul 1952, după care urmează cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe care o absolvă în anul 1956, cu rezultate foarte bune. Încă din anii de studenţie de la Cluj, publică scrieri literare în ziarul „Făclia”, revistele „Steaua” şi „Tribuna”, luându-şi pseudominul de Ion Topolog. După licenţă, lucrează în continare la „Făclia”, iar după câteva luni este angajat profesor de Limba şi literatura română la Liceul „Şt. O. Iosif” din Rupea. Între anii 1960 şi 1962, este, succesiv, sufleur şi secretar literar-muzical la Teatrul Muzical „Gheorghe Dima” din Braşov, dar revine în învăţământ, între 1962-1999, ca profesor la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, unde din 1991 până în 1996 este director. Îndrumă revista şcolară „Muguri” şi contribuie la realizarea unui anuar al liceului. Între 1996-2001, este profesor de Literatură Universală şi Istoria Artei la clasele umaniste ale aceluiaşi colegiu. În 1996 este profesor-colaborator al Facultăţii de Filologie Braşov, Curs de Estetică pentru anul IV de studii. Coordonează Cenaclul literar „Astra”, între anii 1968 şi 1987. În 1996 întemeiază Editura „Dealul Melcilor”, iar în 1998 devine director fondator al editurii şi revistei cu acelaşi nume. După 1994 este lector la Facultatea de Filologie a Universităţii din Braşov, iar din 2002 până în 2004, lector la Facultatea de Jurnalism a Universităţii Româno-Canadiene.

În 1957, Ion Popescu Topolog s-a căsătorit cu învăţătoarea Antonia-Claudia Tarcea, având împreună trei copii: Ciprian, Radu şi Betina. În perioada 2006-2009, a fost director al Centrului Cultural „Reduta”. A fost consilier local (1990-2000) şi consilier judeţean (2000-2004, 2007-2008), preşedinte şi secretar al Comisiilor de cultură din acest for. Din 1970 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Ion Popescu Topolog debutează în ziarul clujean „Făclia” (1954), cu povestirea Prietenul meu, semnată Ion Popescu-Horşti. Colaborează cu proză, versuri, însemnări şi note critice la „Astra”, „Caiete de literatură”, „Braşovul literar şi artistic”, „Steaua”, „Tribuna”, „Luceafărul”, „Cronica”, „România literară”, „Karpaten Rundschau”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi „Luceafărul românesc” (Canada).

Prima carte, un microroman cu subiectul plasat în timpul războaielor daco-romane, Lovituri din umbră, scris în colaborare cu Paul Antim, îi apare în 1967. Între 1993 şi 2000 e secretar, apoi secretar-adjunct al Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, care îi acordă premii în 1977, 1982 şi 1995. Lovituri din umbră şi culegerea de schiţe, povestiri şi nuvele O parte de continent (1968) jalonează aria tematică în care se va mişca proza lui Topolog. Volumul de proză scurtă are aspectul unui repertoriu de exerciţii de expresie pe teme date, cu episoade surprinzând amintiri, întâmplări ciudate, momente de modificare imprevizibilă a stării de spirit a personajelor, cu predilecţie adolescenţi visători şi nostalgici, tineri intelectuali, mai ales din mediile didactic şi industrial. Un roman de dragoste, Denisa (1970), cu o acţiune desfăşurată la Braşov, este urmat de Torna, torna, fratre (1971), naraţiune istorică fără calităţi literare deosebite. În Paşii (1973), dar mai ales în Cicoarea (1977), Topolog vădeşte progrese substanţiale în tehnica narativă. Paşii reia intriga de iubire din Denisa, într-o secvenţă temporală ulterioară şi în modalitate confesivă: un fel de monolog adresat sieşi de eroul-narator, un tânăr savant fizician. Acelaşi stil al subiectivizării organizează materia narativă a romanului Cicoarea. Povestea de iubire, evocată şi aici, retrospectiv, se proiectează pe fundalul unui oraş provincial. Principiul ordonator fiind fluxul capricios al memoriei afective, naraţiunea este sincopată, planul interiorităţii îl înglobează pe acela exterior. Lumea provincială apare configurată de o privire proaspătă, într-o gamă de înfăţişări tratate în registrul observaţiei realiste, în cel al reveriei juvenile sau în cel al şarjei caricaturale. Interesantă este, tipologic, „existenţa celor trei tineri «furioşi»” (Cornel Regman), creionaţi cu dezinvoltură. O carte de poveşti şi povestiri morale, Nufărul alb (1982), precedă alt grup de romane: Urmaşii lui Euclid (1986), explorare epică a mediului şcolar din Braşovul anilor ’70-’80 ai secolului trecut, apoi Chemarea ţărmului la Aquileia (1993), naraţiune istorică pe o temă romană, cu acţiunea în vremea împăratului Aurelian, şi „romanul ţărănesc” Tatăl şi fiul (1995). Scris în maniera unei naraţiuni în epistole, Chemarea ţărmului… este o meditaţie ale cărei teme sunt iubirea, puterea, prietenia, dar şi destinul romanităţii, în speţă, al celei răsăritene, pusă pe seama scepticului arhitect roman Iulius Sextus Valens, epicureul autor al scrisorilor către prietenul Aetius, funcţionar roman în Dacia. Volumul de versuri Dealul Melcilor – Snail’s Hill (1998), editat în versiune română şi engleză, e o surpriză prin vigoarea şi delicateţea celor douăzeci şi unu de poeme de dragoste, ce amintesc tonalitatea imnului, a ditirambului, modelul spre care se tinde fiind, probabil, Cântarea Cântărilor. În destinul de scriitor al lui Topolog, Cornel Regman vedea „un caz tipic de nedreptăţire prin ignorare”.

În lucrarea „Mihai Eminescu, Poezii”, prefaţa editorului, Braşov, 1993 (în colaborare cu Arina Petrovici), lecturează cronici şi articole literare ale unui număr de aproximativ 100 de autori. Bucuria mea a fost mare, printre autorii respectivi, regăsindu-l şi pe prietenul meu din Miercurea Ciuc, poetul Ionel Simota, prin intermediul căruia l-am cunoscut pe domnul profesor, tot la un Festival de poezie de aici, întâmplare despre care vom relata într-un număr viitor al săptămânalului nostru, atunci când am vorbit despre extraordinarul roman „Inelul de aur”, povestea iubirii dintre George Enescu şi Maria Cantacuzino (Maruca), a cărui lansare a avut loc atât la Caransebeş, cât şi la Reşiţa.

Ce am reţinut de la autor, şi nu am evidenţiat cu ocazia lansării romanului la Caransebeş, a fost că Maruca, născută Rosetti-Tescanu, era poreclită „Perla Moldovei” de socrul său, „Cioara moldavă” de soţul ei şi de multe adversare, şi „Prinţesa” de către marea iubire, George Enescu. Autorul ne prezintă în carte un personaj complex, fiind prezentate mai multe opinii ale altor personaje despre ea, astfel ea devenind protogonista romanului. Maruca va juca singurul rol important din viaţa marelui Enescu, fiindcă ea reprezintă mereu Moldova lui dragă, cu tot ce înseamnă „acasă”. Din pricina războiului şi a comunismului, cei doi trăiesc mai mult la Paris, el fiind apreciat şi invitat peste tot în lume, pentru a susţine concerte şi pentru a ţine cursuri. Enescu a murit în 1955, la Paris, iar 13 ani mai târziu, după ce şi-a pierdut amândoi copiii, moare şi prinţesa moldavă, care este înmormântată în acelaşi cimitir în care îşi doarme somnul de veci şi George Enescu. Din toate cele scrise de autor în acest volum, putem să tragem o singură concluzie: „Adevărul omenesc este unul singur, însă expresia lui este multiplă”.

Ştefan ISAC