Pentru mine, râsul şi plânsul au fost întotdeauna două lucruri complet diferite, şi exact aşa le-am şi trăit pe fiecare. Poate că uneori am râs prea tare şi cu prea multă poftă, dar, de plâns, am plâns mereu în tăcere, şi atunci când am fost mic, şi atunci când, om în toată firea, am minţit că n-am făcut-o. Probabil că din orgoliu am procedat aşa, dar e foarte greu să fii sincer atunci când eşti bărbat, mai ales cu tine însuţi. Iar între a minţi şi a spune adevărul, cred eu că e cam aceeaşi diferenţă ca între râs şi plâns.
Am râs ca un foc cu vâlvătăi din motive de toată lumea ştiute, dar am şi plâns mocnit, pentru lucruri pe care le-am ascuns de toţi. Nu m-am încurcat niciodată, mereu am ştiut când să fac una sau cealaltă. Nu ţin minte să fi stat vreodată pe gânduri şi să-mi fie greu să mă hotărăsc pe ce cale să o apuc, până zilele trecute, când chiar n-am ştiut ce să fac mai întâi. Era, cred, pe la orele amiezii, descărcam nişte poze din aparatul de fotografiat în calculator, dar în acelaşi timp trăgeam cu urechea şi la televizor, fiindcă, aşa cum e aşezat în camera unde lucrez, nu pot să-l văd decât din pat sau din fotoliu. Nu eram foarte atent, pentru că mă concentrasem pe fotografiile pe care trebuia să le aleg ca să intre în ziar, dar tot am prins din zbor ce trăncănea un redactor care şi-a amintit că, atunci când, după mulţi ani petrecuţi în Franţa, Brâncuşi s-a întors în ţară, a spus cu nemăsurată tristeţe că ne-a lăsat săraci şi proşti, şi ne-a găsit şi mai săraci, şi mai proşti.
Recunosc că mai întâi am fost tentat să râd, ba chiar cred că am şi zâmbit pe sub mustaţă, fiindcă, cu dalta celor mai simple cuvinte din lume, marele artist a cioplit statuia românului de rând aşa de bine cum nimeni, până la el, n-a reuşit s-o facă. Au mai încercat câte unii să ne picteze portretul în culori care nu erau ale noastre, iar alţii să ne imagineze, din condei, eroi de romane în cuvinte care nu ni se potriveau, dar Brâncuşi, cu diplomaţia lui oltenească pe care o ştiu atât de bine din purtările mamei mele, aproape că a atins perfecţiunea. Statuia, opera de artă pe care a creat-o din cuvinte, e vie şi mai meştereşte câte o ţâră, cu sârma sau briceagul, la Coloana Infinită, bea bere la Masa Tăcerii şi sparge Poarta Sărutului, ca să fure ce s-o mai găsi prin curte, chiar şi-un sentiment nebăgat în seamă de hoţii de dinaintea lui.
Pe urmă, după ce mi-au trecut prin minte toate cele pe care le-am înşirat aici, mi-a venit să plâng. M-am oprit din lucru şi am tras cu coada ochiului la televizorul care, cu numai câteva minute mai înainte, mă întristase de moarte, în speranţa că am să dau peste ceva comic sau care să mă pună măcar pe gânduri, orice care să mă scoată din starea proastă spre care simţeam că mă îndrept. Din păcate, s-a dovedit că am căzut din lac în puţ. Nu ştiu dacă dinadins au făcut-o, poate că doar au grupat ştirile tematic, şi atunci e de înţeles, dar din următoarea informaţie am aflat că poporul român are un coeficient de inteligenţă de 91, calculat de nu mai ştiu ce institut european, ceea ce am dedus eu că înseamnă că nu suntem chiar proşti de dăm în gropi, dar nici nu bubuim de inteligenţă. Dacă-mi amintesc bine, deşteptăciunea începe de la vreo 120 şi ţine până la 140, după care probabil urmează Monica Tatoiu, care le ştie pe toate, dar nu sunt sigur. Eu, unul, nu am încredere în testele astea nici cât negru sub unghie, fiindcă, la fel ca şi prostia, sunt de părere că nici inteligenţa nu se poate măsura cu vreun instrument anume. Zic asta fiindcă şi eu, mai demult, când îmi permiteam să mă plictisesc, m-am îndeletnicit cu aşa ceva. La început a fost vorba de curiozitate, apoi de ambiţie, iar când am înţeles că cifrele care îmi ieşeau sunt prea mari pentru mine, m-am oprit. Simţeam că, într-un fel, trişam, pentru că, din întâmplare, descoperisem şperaclul logic care deschidea uşa aproape oricărei probleme, fără să am nevoie de cheie.
Aşa că sunt ani de când n-am mai pus mâna pe vreun test din ăsta. Mă gândesc însă că poate n-ar strica să m-apuc de unul. Sunt totuşi român şi vreau să văd dacă pot să fac diferenţa aia de 73 de puncte dintre 91 şi 140. Fără să m-apuce plânsul.
Adrian CRÂNGANU
