Henry de Montherlant spunea despre cel care călătoreşte în lume că este un om care încearcă un dialog cu lumea. În adevăratul înţeles al cuvântului, aceasta este mai mult decât o trecere prin timpii geografici – este un mare zbor al sufletului. Un astfel de călător a fost Eminescu.

Şi pentru a înţelege imensitatea peregrinărilor din prea scurta lui viaţă – de la zumzetul prisăcilor şi cântecul celor dintâi frunze în pădurile Ipoteştilor, până la străzile Florenţei văzute de un ochi înceţoşat de boală –, poate că nici nu e nevoie să-i mai urmărim pe hartă paşii, deşi, tot căutându-i umbra, locurile pe unde a trecut ne rămân ele însele sfinte, aducându-ni-l „din valurile vremii” mai aproape. E destul să-i deschidem opera oriunde, să rechemăm versul ori articolele politice din „Timpul”, fantasticele drumuri din proza literară care încep în teritoriul basmului şi duc până la Gange şi Nil, până la grădinile din Memphis şi, mult mai departe, în pustiurile selenare, pentru a-l găsi călătorind mereu, neobosit, în acea perpetuă mişcare a Geniului neavând limite.

Avea vreo opt-nouă ani când era de-acuma despărţit de Ipoteşti şi de „lacul codrilor albastru”, la Cernăuţi, elev însingurat care tot visa poveştile ciobanilor de-acasă şi recita pe de rost balade populare. La 14 ani e la Botoşani. Un an mai târziu, se lasă cuprins de mirajul teatrului şi pornește aiurea cu Trupa Fanny Tardini. Revine la Cernăuţi, unde îşi plânge dascălul, pe Arune Pumnul, din a cărui bibliotecă sufletul de adolescent luase primele adevăruri scrise, şi, din nou, teatrul, adevărul şi visul, între actori, decoruri şi drumuri dintr-un oraş în altul, cu trupa lui Iorgu Caragiale, în „căruţa cu paiaţe” a lui Mihail Pascaly. Acum e la Blaj, apoi la Sibiu, unde Nicolae Densuşianu se cutremura văzându-l pe băieţandrul care zâmbea senin.

Cel care făcuse drumul de la Cernăuţi la Blaj pe jos, cel deprins cu Zarea largă, a apucat calea Aradului, a Lugojului şi Timişoarei, a ajuns la Oraviţa şi la Buziaş, a văzut Tâmpa Braşovului, Craiova şi Galaţiul, a dormit în fân la Giurgiu, alături de geamantanul plin cu cărţi. Mai târziu, alături de Creangă, asculta cântecele de jele prin Iaşi, lua drumul Bahluiului şi îşi lăsa umbra nemişcată sub stelele Copoului…

Toate aceste locuri l-au primit pe Eminescu la fel ca şi ţărmul Mării pe care o vedea târziu, în vara lui 1881. De peste tot, Poetul a luat însă cu sine şi a urcat în cerul poeziei lui imaginile-simbol, veşnicia peisajului care rămâne totuşi o unică definire în spaţiul românesc şi, de aici, cu rezonanţa pe care geniul lui a amplificat-o, până în spaţiile astrale.

Peregrinările reale ale lui Eminescu au lăsat limbii şi literaturii noastre un loc unic – diamantele unui luciu de mare unde ne oglindim şi ne recunoaştem.

„Izvorul, oameni cu coasa-n spinare”, nunta gâzelor în pădurea de argint, plopii şi, mereu, apa, odihna şi neliniştea ei, din care Eminescu a făcut o întreagă geneză a absolutului, spre care tânjeşte totdeauna sufletul omenesc. Toate acestea sunt numai de aici, din acest spaţiu cuprins între Dunăre, Carpaţi şi Mare, fie că le căutăm în Moldova, în Câmpiile Bărăganului ori în Transilvania. Ecoul lor în vers, ca şi în proza literară a lui Eminescu, capătă particularitatea picăturii în care se reflectă întregul ocean, ca să ne amintim de o metaforă a lui George Călinescu.

Eminescu a colindat avid, cu ochii mari, de la un capăt la altul al ţării, şi tocmai de aceea spiritul său a reuşit să exprime, într-o singură şi imensă imagine, sufletul românesc, natura românească, în cea mai adâncă şi mai frumoasă plăsmuire a lor. Cutezanţa de a face din toate locurile pe care le-a văzut, din stele şi din neguri de codri, un unic peisaj cosmic, îşi trage puterea tocmai din cunoaşterea cea mai adâncă a ţării şi oamenilor ei, din iubirea pentru tot ce a însemnat Patria.

Să ne amintim clipa din „Făt-Frumos din lacrimă” în care fiul de împărat, întocmai ca un fecior de ţăran, pleca să colinde lumea: „Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşa de borangic, ţesută în lacrimile mamei sale, mândra pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore şi, când era soarele de două suliţe pe cer, a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de voinic”.

La fel a pornit şi Eminescu să colinde ţara şi spaţiul vast al gândului, iar noi mergem pe urmele lui sfinte până departe în legendă, la locul unde, din nou, „toate basmele se-adună”.

Doinel Puiu MĂRGINEANU