Jurnalismul şi presa creştină

În cadrul unei acţiuni organizate la sfârşitul anului trecut de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România – preşedinte, Doru Dinu Glăvan –, la Liceul Tehnologic „Constantin Bursan“ din Hunedoara, cunoscutul muzicolog din Marga, Dumitru Jompan, a susţinut o comunicare al cărei conţinut îl prezentăm în continuare.

„Cuvântul“ rostit şi scris a fost dintotdeauna identificat cu „Dumnezeu“, căci, după Ioan, „Cuvântul s-a făcut trup“.^¹

Primele cuvinte scrise încărcate de credinţă şi adevăr au apărut în Biblie.

Scrise de jurnalişti în presa creştină, ele trebuie să vizeze cognitivul, eticul uneori şi esteticul, ele trebuie să transmită un mesaj clar, să rodească în sufletul cititorului, altfel care le este rostul?

Servind, ca jurnalist, presa creştină, înseamnă a-ţi face datoria faţă de neamul căruia îi aparţii, a rezona, a te păstra în tonalitatea unui popor care frecventează Sfintele Liturghii, care înalţă troiţe – coloane ale cerului – la răscruci, şi pe notarul satului, care îşi creşte copiii întru credinţa şi frica de Dumnezeu.

Să urmăm conceptul filosofic al lui Ţutea, care în gândirea sa – şi CE GÂNDIRE! – s-a situat mereu „între Dumnezeu şi neamul său“.

Născut şi crescut la sat, în Marga de Caraş-Severin, cu o moştenire etno-folclorică rar întâlnită (v. Folclor din Marga, 1979, 450 pag.), cu toate genurile muzicale şi speciile literare bine reprezentate, am simţit nevoia să mă exprim public în periodicul de specialitate „Revista de etnografie şi folclor“ din Bucureşti. După mai multe încercări nereuşite, m-am adresat „României literare“ cu propunerea apariţiei unei reviste de profil la care să aibă acces culegătorii de folclor de la ţară şi al cărei principiu de bază să fie accesibilitatea.

De ce am spus toate acestea? Fiindcă presa creştină de azi, în cele mai multe cazuri, se adresează unui număr restrâns de cititori, cu pregătire teologică, şi mai puţin credincioşilor din mediul rural şi urban, care nu stăpânesc nici cele mai elementare noţiuni din domeniu, înţeleg cu greu ori deloc textul „Rugăciunii împărăteşti“ („Tatăl nostru“) ori a „Trisaghionului“ („Sfinte Dumnezeule“) etc.

Deci, nouă ne revine sarcina de a scrie materiale pe înţelesul tuturor, în aşa fel încât, făcând o paralelă cu muzica religioasă, mesajul pornit din inimă să pătrundă în inimile credincioşilor.

Cuvântul scris trebuie să fie, aşa cum spunea Paul Evdokimov, „ţâşnire a fiinţei“ în care sălăşluiesc frumosul, binele, adevărul şi, nu în ultimul rând, credinţa în Dumnezeu.^²

În anul 1995, am acceptat cu deosebită plăcere transferul de la Şcoala Gimnazială din Marga, la Seminarul Teologic „Ioan Popasu“ din Caransebeş, pe catedra „Muzică liniară“ şi „Ansamblu coral“, apoi din 2005 ca profesor de „Muzică religioasă“ la Facultatea de Teologie Ortodoxă-Didactică din acelaşi oraş.

Pentru profanul din mine totul era nou, nemaiîntâlnit, aş spune, minunat. Acolo am citit primele numere din revista „Foaia diecezană“ şi „Calendarul românului“, apariţii reluate după mulţi ani de întrerupere prin purtarea de grijă a P.S.S. Emilian Birdaş, Episcopul Caransebeşului. Primele serii ale acestor periodice le cunoşteam mai demult, fiindu-mi necesare în efectuarea unor studii de muzicologie.

La îndemnul colegilor, am început să colaborez atât la „Foaia diecezană“, cât şi la „Calendarul românului“. Ba, la un moment-dat, am solicitat o rubrică personală cu tema „În căutarea cântăreţilor de strană“. De ce tocmai această temă? Fiindcă, mai ales în satele noastre, în ultima vreme aceşti „cantori“ sau, cum li se mai spune, „cântăreţi strănari“, nu mai prea există şi, dacă mai supravieţuiesc, sunt înaintaţi în vârstă, destul de mulţi cu o dicţie defectuoasă şi cu o hipoacuzie pronunţată.

Lunar, am publicat portrete de „cantori“ renumiţi, am propus redeschiderea Şcolii Eparhiale de Cântăreţi Bisericeşti, înfiinţarea de „şcoli locale“ în care preoţii să instruiască o nouă generaţie de pricepători în darea răspunsurilor la Sfintele Liturghii şi alte sărbători de peste an şi am recomandat ca în localităţile în care nu mai este posibilă revigorarea cântării de strană să se treacă la cea corală, comună sau „de obşte“.

Într-un articol, intitulat „Tinere, ia seama!“, i-am sfătuit pe junele şi junii noştri să se îndepărteze de folclorul muzical poluat, care face mari deservicii educaţiei, şi să se îndrepte spre cântecul religios, ştiut fiind că, aşa cum spunea un om al bisericii, „Cântând, te rogi a doua oară“, iar în privinţa muzicii uşoare, greu de suportat pentru unii, l-am citat pe Anton Pann:

„Cântă, măi frate române,

Pe graiul şi limba ta,

Şi lasă cele străine

Ei de a şi le cânta“.

Într-un alt articol – „Religiozitatea lui George Enescu“ –, am căutat să le demonstrez unora care sunt de părere că „muzicianul nepereche“ al românilor a fost ateu că nu este deloc aşa, ci că a fost un mare credincios, răsplătindu-L în acest fel pe Dumnezeu pentru harul deosebit pe care i l-a dat.

Este îndeobşte cunoscut că cel mai de seamă periodic religios şi cel mai longeviv este „Biserica Ortodoxă Română“. Apoi, revistele cu periodicitate lunară „Altarul Banatului“; „Mitropolia Ardealului“, Moldovei, Olteniei. Acestea ne aşteaptă pe noi, jurnaliştii, cu porţile deschise, pentru a publica articole, studii, ştiri etc.

În ceea ce mă priveşte, m-am legat sufleteşte de o personalitate a muzicii româneşti, de formaţie teologică, originară din Caraş-Severin, care s-a realizat în Ardeal, la Sibiu. Este vorba despre profesorul, dirijorul, compozitorul şi muzicologul Timotei Popovici.

În anuarul Episcopiei – „Taină şi mărturisire“, în „Calendarul românului“ şi „Tibiscum“ al Muzeului Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă din Caransebeş, care, după opinia noastră, având o apariţie periodică, pot fi considerate ca elemente de presă scrisă, am publicat o seamă de materiale cu referire la personalitatea acestui preot-muzician, Timotei Popovici – dirijor al Corului Catedralei Mitropolitane, al Corului Seminarului Teologic „Andrei Şaguna“ din Sibiu etc. Alte articole şi intervenţii cu conţinut asemănător au apărut în revista „Mitropolia Banatului“ şi gazeta „Învierea“ din Timişoara.

În educarea sentimentului religios la copii şi tineri, presa scrisă îşi găseşte rostul în revistele şcolare apărute prin grija preoţilor şi a profesorilor de religie. La vârsta adolescenţei, ei pot deveni, în acelaşi timp, creatori (autori), ucenici, tineri jurnalişti şi cititori ai cuvintelor pline de înţelepciune. Sporirea numărului acestora ar duce la creşterea unor copii mai buni, mai statornici în credinţa în Dumnezeu. Numai aşa vom da curs şi vom netezi calea tinerilor spre Domnul, ascultându-I chemarea: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi!“. Şi, dacă o şcoală liceală dispune de un cor mixt care poate interpreta priceasna cu titlul de mai sus a compozitoarei Ioana Ghika-Comăneşti, misiunea fi-va pe de-a-ntregul îndeplinită. Şi, atunci, educatorul va putea spune liniştit: „Primeşte-i, Doamne, în împărăţia Ta, căci sunt frumoşi, strălucitori, fără pată de rugină (…), aşa cum Tu îi doreşti întru visteria Ta!“^³