În ultimul timp am observat că, pe măsură ce trec anii, devin parcă tot mai pretenţios. În mod normal, cred că ar trebui să fie exact invers şi timpul lăsat în urmă să mă facă mai înţelegător şi mai îngăduitor cu lumea din jurul meu. M-aş fi aşteptat ca dimineaţa, atunci când am treabă prin oraş, oamenii să mă facă să-i privesc cu plăcere şi să schimb două, trei vorbe, cu cei pe care-i cunosc. În schimb, de cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, când văd puhoiul de lume care inundă trotuarele şi din calea căruia uneori trebuie să mă dau la o parte dacă vreau să ajung acolo unde mi-am propus, mă întreb cine-s proştii care mai lucrează în România. Fiindcă, la ora la care ar trebui să fie la serviciu, trei sferturi din ţara asta îşi pierde vremea prin magazine, pe bănci, sau pur şi simplu trăncănind despre câte mii de euro au făcut în Austria sau Germania, cum şi-au pus babele la punct şi nu cârâie în faţa lor, şi cum săptămâna viitoare pleacă, fiindcă nu mai suportă să stea-n România, o ţară de tot rahatul.

Spuneam că sunt, parcă, tot mai pretenţios, cu fiecare zi care trece. Nu mă înţeleg, fiindcă, de când mă ştiu, nu mi-a păsat nici de urâţenia, nici de prostia din jurul meu. Poate că tinereţea m-a făcut să închid ochii la toate astea, şi eu am confundat întunericul cu toleranţa. Am fost de multe ori, poate de prea multe, naiv şi uşor de dus de nas, şi bănuiesc că asta din cauză că, până în urmă cu câţiva ani, eu chiar am crezut că oamenii sunt buni. Dar dacă ar trebui să spun ce m-a trezit la realitate şi când, n-aş şti ce să răspund.

Poate că nici n-am deschis ochii dintr-odată, ci m-am deşteptat treptat. În jurul meu e deja prea multă gălăgie. Eu am crescut într-o lume nu a tăcerii, dar a liniştii, în mod sigur. Mamele nu-şi duceau şi nu-şi luau de la şcoală odraslele până în clasa a patra, şi nici nu strigau de zece ori la ele, de la etajul şapte, să intre-n casă că le piuie calculatorul. Mamele de pe vremea mea mergeau la serviciu şi abia dacă-şi aminteau de noi seara, şi noi de ele, dar nu ţipau. Coborau şi numai bine că aveau motiv să mai schimbe câteva vorbe cu vecinele şi, dacă noi nu ascultam de degetul care arăta categoric uşa blocului şi mai dădeam o dată cu piciorul în minge, ne trăgeau vreo două la fund şi noi o tuleam ca din puşcă acasă. Dar în linişte. Mucoşii din ziua de azi zbiară ca descreieraţii de dimineaţa până seara, fără niciun motiv, şi poate că nici eu n-aş fi observat dacă, de câteva ori, nu mi s-ar fi întâmplat să nu pot să mă concentrez să scriu un articol din cauza lor.

În jurul meu, am observat, se râde parcă prea mult prosteşte. Într-o ţară săracă şi sărăcită, oamenii n-au parcă nicio grijă. Mai merg femeile o lună dincolo şi problemele dispar ca prin farmec. Ele râd fiindcă îşi închipuie că sunt descurcăreţe, iar bărbaţii lor fiindcă se cred şi mai descurcăreţi.

În jurul meu, lumea se uită la emisiuni din ce în ce mai proaste şi din ce în ce mai lungi. Ţin minte toţi concurenţi şi toate replicile, fiindcă lumea are creierul odihnit, şi-şi povestesc totul cu sufletul la gură a doua zi. Şi râde cu gura până la urechi lumea, sau suferă pentru nişte drame ieftine, inventate de scenarişti nepricepuţi, dar lumea le crede, fiindcă aşa a dresat-o televiziunea. Şi românului îi place să fie minţit şi dresat.

În jurul meu… În jurul meu nu mai e nimeni…

Adrian CRÂNGANU