Știu. Ar trebui să fiu măcar un pic mai bun, mai cald, mai blând, mai înțelegător. Mai frumos pe dinăuntru. E sfârșit de an, sărbătorile ar trebui să ne învelească precum haina largă, lungă și uzată, dar cu atât mai dragă, cu care ne îmbrăcăm prin casă, dar, acum, nu simt nimic din toate astea.
De exemplu, să zicem că mă rup un pic de muncă și aprind televizorul. Indiferent pe ce canal mut, bine, mă rog, nu mă refer la alea cu bucătari, talente, căzuți în cap sau săriți de pe fix, că nu știu exact cum se numește chestia aia, așadar pe orice program aș da, primul lucru pe care-l fac e să înjur. În gând, fiindcă trebuie să fiu foarte nervos ca să las vorbele să-mi și iasă pe gură. Dar, la mine, asta înseamnă pur și simplu indiferență, cât timp dumnezeii și alte cele nu ajung la urechile celorlalți, ci rămân acolo, între ale mele. De ce zic că tăcerea mea e un fel de capitulare în fața mizeriilor pe care ni le fac politicienii, ba chiar o acceptare a lor, aș putea zice. Păi e simplu, fiindcă eu mă consider meseriaș în domeniul ăsta. O dată, țin minte că am înjurat 20 de minute fără o secundă de pauză, exact cât a durat drumul până la apartamentul în care locuia tatăl meu, în noaptea în care vecinii lui mi-au dat telefon să vin să-l potolesc cumva, fiindcă avea de gând să arunce blocul în aer cu o brichetă verde, din plastic, pe care o găsise sub o bancă, în parc, pentru că el nu fuma, și care se aprindea abia la a patra, a cincea încercare. Dar recordul personal în materie l-am stabilit în Armată, când am înjurat fără oprire un an și șase luni, din clipa în care am intrat pe poarta unității, până în secunda binecuvântată în care am ieșit pe ea.
În fine, lucrurile astea prea puțin contează acum, dar le-am povestit ca să vă faceți o idee despre legătura dintre mine și obiceiul ăsta prost, de a înjura. Poate m-am blegit eu, în ani, din moment ce o fac doar în gând și tot mai rar, dar am toate motivele din lume. Cum spuneam, pe orice canal mut, văd doar politicieni, culmea, și de la putere, și de la opoziție, și tocmai asta mă deranjează cel mai tare, și toți cu o singură lozincă – să mărim salariile doctorilor și ale profesorilor.
Repet: am prieteni, chiar și rude, și doctori, și profesori, dar asta nu înseamnă să le semnez eu cecuri în alb și să fiu de acord cu asta, atâta timp cât oricare dintre ei câștigă de cel puțin trei ori cât mine sau cât amărâții din privat, care, în plus, nici măcar nu știu dacă nu cumva săptămâna viitoare patronul nu le-nchide firma.
Nu zic, motive să crești salariile dascălilor sunt cu nemiluita, cel mai întemeiat fiind ultimul, cel cu Testele PISA, că astea mă fac, mai nou, să toc mărunt din buze. Deci, zic ele, la limba română, aleg materia asta fiindcă mă interesează pe mine în mod special, doar 4 la sută dintre elevii de până în 15 ani înțeleg un text pe care-l citesc. Dar toți trec clasa, fiindcă altfel nu-și primește dascălul banii.
Apăi, pe vremuri, profesoara mea de română, cu toate că-i era drag de mine, când nu citeam câte o carte mă umplea de 4. Pe cei mai mulți i-am încasat fiindcă m-am încăpățânat să nu citesc „Frații Jderi”. Dar citeam alte drăcovenii. Era pe când PISA însemna doar turnul înclinat din Italia, despre care generația de analfabeți funcțional de azi n-o să audă niciodată.
Dar cu înjurăturile cred că n-am să ajung niciunde, așa că mă gândesc că poate am să fiu altfel atunci când în România justiția o să fie mai frumoasă pe dinăuntru, învățământul mai blând, iar sănătatea mai bună şi mai înțelegătoare. Adică la anul. La anul și la mulți ani.
Adrian CRÂNGANU