De ce e viaţa-aşa de scurtă,

La oamenii blânzi şi buni?!…

De ce-e soarta nemiloasă,

Cu cei mai dăruiţi Români?!…

Mă obsedează întrebarea

Şi nu pot da răspunsul eu,

Aştept odihna meritată,

Iertare de la Dumnezeu!

Slujind muzica populară,

Fiind copil de Prahovean,

Arcuşul lui plângea pe strune,

Slujind folclorul bănăţean.

Maestre, armonii răsună,

Perpetuate-n viitor,

Cinstind pe omul hărăzit,

Ca muzicant şi dirijor.

Iubind viaţa şi muzica,

O!… Câte-ar fi avut de spus,

Căci el visa doar răsăritul,

Nepregătit pentru apus…

Va dirija în prea-înalturi,

Orchestra marilor lumini,

Şi simfonii nemuritoare,

Şi corul sfânt de heruvimi.

Arcuşul va mai plânge doine,

Orfană îi va fi vioara,

Când ghioceii râd sub soare,

Plânge chiar şi primăvara.

Familia şi prieteni dragi

Te vor cânta în largul zării,

Şi florile recunoştinţei

Răsar în calea neuitării.

Cuvintele sunt prea sărace,

Şi lacrimile prea puţine,

Să poată încăpea durerea,

Şi despărţirea grea de tine.

Peste neant, întind o punte,

Spre necuprinsul veşniciei,

Tu ai plecat, dar vei trăi de-a pururi,

În muzică şi poezie.