Începuturile Teiuşului, ca spaţiu de agrement, pot fi stabilite în primii ani ai secolului XX, până în acel moment aici existând doar un restaurant modest, situat lângă izvor, în jurul căruia orăşenii se adunau cu ocazia sărbătorii populare numite ,,Maial”. Omul care a dat cu adevărat importanţă locului a fost farmacistul Fulop Muller, care a cumpărat terenuri în zonă, le-a parcelat şi le-a vândut apoi celor interesaţi, cu condiţia ca aceştia să construiască aici vile. (O. Roşu)

Încă de mici, suntem fascinaţi de mirajul călătoriilor pe care le facem în timpul liber la munte, la mare, în străinătate, la mănăstiri, la muzee, în parcurile de distracţie şi în alte locuri destinate relaxării sau distracţiei. Dezvoltarea mijloacelor de transport, în ultimele sute de ani, au permis ca distanţele să poată fi parcurse în perioade de timp mult mai scurte. În mod sigur, pentru străbunicii sau pentru bunicii noştri, o călătorie de 100 de kilometri făcută cu căruţa reprezenta o adevărată încercare şi nu era repetată prea des.

În cele ce urmează, voi încerca să prezint impresiile unor astfel de călătorii, în spaţiul bănăţean, dar şi modul în care era promovată Staţiunea Climaterică Teiuş, ridicată la acest nivel în jurul anului 1932.

Unul dintre aceştia, inginerul silvic C. Negrei, şi-a publicat impresiile unei scurte călătorii, de doar două zile, prin zona Văii Almăjului în ziarul Viitorul Graniţei.

,,Iablaniţa. Strada e curată, cu case frumoase, care la prima vedere mărturisesc o bunăstare a proprietarilor. Două i-ar fi năcazurile: coastele sterile, puternicile mase de nisip şi pietriş, ce se înalţă în spatele satului, ca un loc părăsit, fără vegetaţie, şi albia nefericită, lată, împietrită, a râuleţului, ce răpeşte mult teren din cel ce s-ar putea cultiva. Fără a griji de regularea cursului apei şi întărirea ţărmurilor, drumul Bozoviciului, săpat şi azi nu departe de sat, va fi spălat pe o distanţă mare ş,i neputându-i muta corpul mai spre deal din cauza terenului cu pante mari, pentru a fi practicabil va trebui să se construiască un pod cu foarte mari spese.

Mai în sus, drumul e greu, neîngrijit, cu gropi, eşarpe fără niciun rost.

Calva e amarul Almăjului, ţinutul părăsit de Dumnezeu, urât şi blestemat în sărăcia lui.

De la cotitura drumului din dreptul Moarei lui Cloşan se desface o vale fertilă, bine cultivată-afară de gorunul răspândit pe coaste, ciuntit fără milă de frunze şi crăci, pentru procurarea de nutremânt.

Încet, mai departe se prezintă colinele Breazovei sau Borlovenii Noi, îngrijite şi ca păşune şi ca teren cultivabil. Intrăm în sat. O stradă drăguţă, foarte curată, ne dă prima icoană a hărniciei vestite din Almăj.

Primul popas – în casa vrednicului preot dl. Traian Călţun. Ce am văzut în interior m-a plăcut surprins. Aranjamentul, mătase, covoare cu atâtea motive româneşti, că simţeam în acel aer curat sufletul cald al românului, ce şi-a păstrat legea cu sfinţenie şi cerbicie, veacuri întregi, contra violenţei politicei de asuprire maghiară.

După Prigor se deschide larg şi foarte frumoasă adevărata vale a Almăjului, în formă de elipsă, înconjurată din două părţi de cunune de munţi. Mai înspre partea dreaptă curge încet Nera, ce de câteva ori a fost nebună şi a distrus multă trudă, muncă şi bogăţii. Sub poalele dealurilor din dreapta Nerei se întind rând pe rând: Borlovenii Vechi, Pătaşul, Prilipeţul, Bozoviciul, Lăpuşnicelul, Mocerişul. În stânga sunt ascunse sub deal Gherboveţul, Bănia, Rudăria, Şopotul Vechi şi în mijloc spre apus se desfată una din cele mai frumoase comune din Almăj – Dalboşeţul.

Caracteristica întregului ţinut e cultura pământului, raţională, superioară tuturor ţinuturilor din graniţă, şi cultura de toată lauda a prunilor, ce formează adevărate păduri. Acum înţeleg vorbele pline de mândrie rostite de fiii Almăjului, că sunt bogaţi la ei acasă“.

O altă perspectivă asupra spaţiului bănăţean îi aparţine lui Dumitru Imbrescu, care, în lucrarea Popasuri bănăţene, apărută la Bucureşti în 1939, arăta:

,,Banatul văzut din tren, sau din automobil, se aseamănă puţin cu adevăratul Banat. Prin geamul maşinii, ori al vagonului, ochii-ţi alunecă şi nu reţin decât lucrurile care te izbesc îndeaproape şi, de cele mai multe ori, pe cele ce scapă de sub stăpânirea vitezei. Dincolo de confortul canapelei şi abia în dosul geamului se pot cunoaşte adevăratele frumuseţi naturale ale Banatului.

Pentru drumeţul îndrăgostit de firul potecilor ce duc spre nebănuite făgaşuri de viaţă omenească, pe coame de dealuri, dantelate cu livezi de pruni şi de meri, pe văi închise între şiraguri de munţi, prin păduri desprinse dintr-o dumnezeiască veşnicie, prin poieni dosite de înălţimi sălbatice şi peste tot pe unde îl plimbă paşii săi de răscolitor al naturii, Banatul este cu totul altfel decât cel descris în cărţi şi de cel pe care îl vedem deseori, din fuga maşinii sau a trenului.

Unitatea geografică pe care noi o numim Banat, supusă, în cursul istoriei, la toate încercările de dominare străină, a prezentat încă din îndepărtatele vremuri o mare valoare termală şi turistică. Băile Herculane erau cunoscute încă din timpul Romanilor ca fiind aşezate lângă Ad Mediam, adică lângă Mehadia de azi, deasupra căreia, pe vârful unei stânci, străjuiesc încă, dominând vremurile şi vicisitudinile lor, rămăşiţele unei cetăţi romane.

În timpurile de demult, Băile Herculane au servit drept reşedinţă termală pentru familia domnitoare. Şi nu o dată, cred, sufletul romantic al acestor vizitatori va fi fost cu desăvârşire stăpânit de frumuseţea munţilor româneşti, care străjuiesc valea scăldată de svăpăiata vale a Cernei”.

Pe lângă cele de mai sus, autorul acordă o atenţie aparte localităţii Cornereva.

,,Satul, răvăşit pe o mare întindere de păduri, e aşezat pe un teren plin de stânci şi locuitorii lui, ciobanii de cea mai notorie viaţă ciobănească, stau mai mult de jumătatea anului căţăraţi, cu oile şi câinii lor, pe coclaurile şi înălţimile Ţarcului, unde au deseori de furcă cu urşii dornici de a vizita noaptea adăposturile vitelor. De aceea, prevăzători şi obişnuţi cu astfel de vizite nocturne, ciobanii fac focuri mari în jurul turmelor, iar câinii, de proporţii similare cu cei nepoftiţi, stau credincioşi de strajă lângă stăpâni şi lângă oi. Pădurile Ţarcului răsună din primăvară până în toamnă de talăngile pâlcurilor de oi ale cornerevenilor. Viaţa în sat peste vară e liniştită şi însufleţită numai de copii şi femei, pentru că bărbaţii care nu sunt plecaţi pe munte cu oile sunt plecaţi în pădure la lemnărit, care, alături de ciobănie, e una din îndeletnicirile de căpetenie ale acestor oameni, care s-au legat tovarăşi de viaţă cu liniştea munţilor şi murmurul pădurilor, ducându-şi existenţa între muncă şi cântec”.

Teiuşul, ridicat la rangul de „staţiune climaterică”, era prezentat astfel:

„Localitatea Teiuş se află situată la poalele munţilor şi dealurilor din partea de vest şi sud-vest a oraşului Caransebeş. Ea se întinde între hotarele satelor Rugi şi Poiana, de care este despărţită prin frumoasa coamă a Corcanei (450 m). La sud se mărgineşte prin dealurile de o rară frumuseţe Ioanţa şi Stoeneşti, iar la nord sălbatica Vale a Cenchii completează brâul încântător al staţiunei.

Staţiunea este deservită de linia principală Bucureşti-Timişoara şi linia secundară Subcetate. Toţi vizitatorii se bucură de o reducere de 50% pe Calea Ferată.

Sezonul este pe întreg anul, vara oferind vilegiaturiştilor o climă plăcută şi lipsită de curenţi, pe când iarna, bogată în zăpadă, oferă sportivilor cel mai indicat loc pentru săniuţe şi sky-uri.

Vila-pension Popoff, cu 22 camere, şi vile particulare în număr corespunzător, închiriate cu preţuri foarte reduse, stau la dispoziţia tuturor dornicilor de odihnă. Restaurantele Popoff, Mimler, Lexman şi al Plajei servesc mâncăruri gustoase şi eftine.

În ce privesc distracţiile şi sporturile, aici găsim o terasă cu muzică, terenuri de tennis, loc pentru popici şi o plajă amenajată după ultimele cerinţe. Timişul este un loc admirabil pentru pescuit. Pentru turişti, ţinuturile noastre oferă multe puncte de atracţie. Se pot face în condiţiuni plăcute excursii foarte frumoase la Muntele Ţarcu (2.110 m), la Muntele Mic (1.600 m), Turnul lui Ovid, la uzinele Reciţa, Ferdinand şi Nădrag.

În chestiuni administrative, pentru informaţiuni şi pentru închirieri de camere se poate coresponda cu secretariatul Comisiunii locale climaterice, pe adresa Ing. V. Jurca – Primăria Caransebeş.”

Numele „Teiuş“ se leagă de pădurile de tei care odinioară se întindeau între localitatea Rugi şi poalele Muntelui Semenic.

Existenţa viilor în dealul Teiuşului a fost menţionată în documente civile din perioada anului 1642, fiind strâns legată de transmiterea proprietăţii asupra acestora.

Începuturile Teiuşului, ca şi spaţiu de agrement, pot fi stabilite la începutul secolului al XX-lea. Până în acel moment, aici exista doar un modest restaurant, situat lângă izvor, în preajma căruia se adunau orăşenii cu ocazia sărbătorii populare numite ,,Maial”. Pitorescul loc, cu vile luxoase, construite în diferite stiluri arhitectonice, îşi are istoria lui, care a început în jurul anului 1900, când, după moartea celor doi proprietari ai terenurilor, generalul Theodor cavaler de Seracin şi căpitanul George Andreevici, urmaşii acestora au vândut pământurile.

Omul care a dat importanţă locului a fost farmacistul Fülöp Müller. Acesta, fiind şi preşedinte al Consiliului de administraţie al Băncii Noua Casă de Păstrare din Caransebeş, a cumpărat întinse terenuri în zona Teiuşului, pe care le-a parcelat şi apoi le-a vândut celor interesaţi, cu condiţia ca aceştia să construiască aici vile.

Din cele de mai sus se poate desprinde faptul că, atât turismul, cât şi agrementul nu sunt o invenţie a ultimilor ani, bunicii noştri găsind în ele cel puţin atâta plăcere ca şi noi astăzi.

Laurenţiu Ovidiu ROŞU