Norii au tras o perdea groasă peste soare. Nu se arăta o zi prietenoasă. Cu siguranţă, o ploaie de august se pregătea să spele faţa pământului. Mă aflam în stupină. Mi-aş fi dorit să verific stupii, dar chipul bălai al soarelui nu se afla de partea mea. El s-a ascuns după stratul cenuşiu şi apos din văzduh. Priveam albinele care au devenit şi ele agitate din cauza vremii nefavorabile. Când primii stropi de ploaie au căzut cu iuţeală, lovind pământul, am observat la intrarea într-un urdiniş o albină nehotărâtă. A ieşit din stup, pe urmă s-a întors o clipă, ca şi când ar fi uitat ceva, mai apoi, cu mare efort, s-a înălţat un moment în văzduh şi a căzut în secunda următoare la pământ, parcă lovită de o picătură de ploaie, ca de un fulger.

Am părăsit stupina şi am intrat în casă. Vremea marilor culesuri a trecut, iar albinele ce până atunci au muncit fără a cunoaşte oboseala au îmbătrânit. Au purtat povara tuturor muncilor din cadrul coloniei, de la cules, la păzirea urdinişurilor de albinele hoaţe, de la menţinerea căldurii pentru puiet, la instruirea albinelor tinere. Acum se depărtează de lumea lor cu durere, ca să moară.

Mi-am adus aminte de istoria unei albine, pe care am citit-o demult… „Şi, în sfârşit, vine ziua fatală a morţii celor bătrâne! […] Priveam cu toţii prin geamul stupului de observaţie, forfoteala muncii micii colonii. Albinele veneau încărcate cu polen şi cu nectarul apos […] Pe când priveam colonia, de pe fagurele unic al cuibului de jos a alunecat o albină din mulţime şi a căzut pe fundul stupului. Era o albină bătrână, care se rostogolise ca o piatră din vârful unei stânci, în hăul prăpastiei!… A rămas acolo jos câteva clipe şi când o altă albină a venit s-o ajute, ea a început să se îndrepte încet spre lumina urdinişului, căci albinele se duc să moară afară din stup. După sforţări îndelungate, a ajuns în prag! S-a oprit acolo ca şi când ar fi voit să mai privească o dată lumea aceea dragă, în care şi-a trăit zilele frumoase ale vieţii ei; să mai privească în sus soarele pe care l-a iubit atât, să soarbă cu nesaţ boarea de vânt ce-i aduce pe unde parfumul isopului din vale, şi cu cea din urmă sforţare şi-a făcut vânt alunecând acolo jos, pe oglinda de nisip a stupului. Lumina sclipitoare a zilei a început să o dogorească. Antenele mai mişcă ceva, ca şi când ar fi voit să-şi ia rămas-bun, ca un călător ce pleacă cu trenul undeva… departe… fâlfâind din mână ultimul adio! O tresărire… Şi apoi zăbranicul morţii se întinde peste trupul ei trudit. Sărmana epavă! Era atât de schimbată! Aripile rupte şi mici […] Coşuleţele pentru transportul polenului erau tocite. Periile de la picioare erau roase, la fel şi perişorii care-i acoperiseră corpul. Trupul era negru şi lucios, ca haina ponosită, roasă, peticită, a unui biet sărac. Totul în înfăţişarea ei ne inspira milă nestăpânită.“ (Constantin L. Hristea). Stropită cu parfumul de isop, albina a trecut pragul morţii. Aceeaşi soartă a avut-o şi albina din stupina mea, ce a fost udată de isopul rece al picăturii de ploaie…

Afară ploaia s-a dezlănţuit. Şiroaie de apă dansau în văzduh. Pământul înghiţea apa ca pe un nectar divin. Toate sunt trecătoare în această lume. Ploaia va trece, iar soarele îşi va scoate iarăşi capul de după nori. Albina ce a simţit răceala ploii nu se va mai putea bucura însă de încă un zâmbet al soarelui, după cum nici bătrânul ajuns în pragul morţii nu-şi va mai putea bucura încă o zi sufletul în cuibul lui pentru care a muncit o viaţă.

Toate mi-au adus aminte din nou de bunicul meu. Era bolnav. L-am dus la spital la oraş, dar nu a dorit să rămână acolo. Dacă în drum spre spital îmi spunea să conduc încet maşina, ca să privească peisajul din jur cu toată făptura lui, la întoarcere m-a rugat să conduc repede. L-am întrebat de ce îşi doreşte să conduc din ce în ce mai repede. Mi-a răspuns că aşteaptă să ajungă cât mai iute la casa lui pentru care a muncit o viaţă, să o mai privească o dată, pe urmă să se aşeze în pat, să pună capul pe pernă şi să moară. Mi-au dat lacrimile. Am condus repede. Când am ajuns acasă, bunicul a intrat în grădină, pe urmă în grajdi, s-a mai plimbat câteva clipe prin curte, a intrat în casă şi s-a uitat în jur, s-a pus în aşternut şi a început să respire greu. Mătuşa mea a aprins o lumânare, iar bunicul a murit…

Toate rămân în urmă. La început rămâne copilăria, acea vârstă a fericirii când grijile stau departe de mulţi, pe urmă tinereţea îţi face cu mâna şi ochii tăi mai scapă câteva lacrimi. Mai târziu, trebuie să părăseşti locul de muncă, locul unde ai pus atâta suflet, şi să fii înlocuit cu alţii mai tineri, pe urmă te uiţi cu jale la casa ce ai clădit-o, la urmaşii tăi pentru care ai muncit, ştii că nu vei mai vedea niciodată nimic din toate acestea, priveşti ultima rază de soare şi adormi pentru veşnicie…

Timpul îşi pune pecetea peste toate. În primăvară suntem verzi, pe urmă ne ofilim treptat, ca mai apoi să adormim în uitare, lăsând toate câte am făcut pe acest pământ. „Din codru rupi o rămurea/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă unei lumi întregi/ De moartea mea!? “ (George Coşbuc)

Pr. Ion TURNEA