În urmă cu câteva zile am cumpărat un lacăt. Vechiul lacăt al pavilionului apicol s-a uzat şi trebuia înlocuit. Am cumpărat noul lacăt de la un vechi prieten. Înainte de a-l cumpăra am încercat mai multe lacăte. De unele nu am fost mulţumit. În timp ce alegeam lacătul potrivit, am fost întrebat de vechiul meu prieten dacă am reuşit să deschid multe lacăte sufleteşti ca preot. Nu i-am răspuns, dar întrebarea lui m-a pus pe gânduri.

Omul se naşte liber. Dumnezeu îi lasă libertatea de a alege binele sau răul. Unii oameni îşi deschid sufletul spre lumină, alţii pun lacăt sufletului, înţelegând greşit libertatea ce au primit-o în dar. Viciile sunt feţele lacătelor. Omul robit de patima alcoolului se închină acesteia ca unui idol şi pune fiinţei sale lacăt, spre a nu vedea albul vieţii adevărate. Închis în întunericul viciului, ajunge să îşi neglijezeze viaţa, familia, prietenii, să nu fie util societăţii din care face parte. Un lacăt închis aduce după sine alte lacăte ferecate, pentru că iubitorul de alcool poate uşor aluneca în alte patimi – furt pentru a-şi alimenta patima, violenţă etc. Asemenea omului ademenit de licoarea lui Dionis sunt şi lacomul, zgârcitul, mincinosul, desfrânatul, clevetitorul etc.

Multă înţelepciune ascunde întrebarea vechiului meu prieten. Omul poate să fie modelat de către părintele său duhovnicesc, după cum sculptorul îşi defineşte opera. Dacă sculptorul este mediocru, opera sa îi dezvăluie slăbiciunea propriei făpturi. Dacă duhovnicul nu pune suflet pentru suflet, lacătul rugineşte şi cel ce i-a încredinţat problemele nădăjduind rezolvare rămâne ancorat în neputinţă.

Pruncul îşi înalţă privirile spre mama lui, aşteptând ca aceasta să-l îngrijească până ce va putea să se descurce singur în viaţă. Adultul, în multele încercări ale vieţii sale, are nevoie de sprijin, de un îndrumător sufletesc, pentru a nu rămâne blocat în propriile-i neînţelegeri.

O altă faţă a lacătului înfăţişează necesitatea lui. Fără lacăt, pavilionul meu apicol ar fi fost o portiţă deschisă pentru furi. Adesea, omul trebuie să-şi înfrâneze pornirile rele ce-l duc spre patimi. Atunci are nevoie de lacăt. Acestor porniri rele ar trebui să le pună lacăt şi să piardă cheia acestuia, spre a se elibera de rău şi a păşi pe calea cea adevărată a vieţii.

Lacătul deschide şi închide uşi. Uneori e bine ca uşile să fie deschise, pentru ca aerul curat să alunge urmele vechilor neputinţe. Alteori e bine ca lacătul să închidă pentru totdeauna viermele patimilor.

Un lacăt poate fi libertate sau moarte.

Pr. Ion TURNEA