„… lor lăutarilor, să le mulţumim că ne-au păstrat muzica, această comoară ce abia acum o preţuim: numai dânşii ne-au dezgropat-o, au trecut-o şi au dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ce le era mai scump pe lume: cântecul”. George Enescu

Începând cu ediţia de azi, vom deschide o nouă rubrică cu titlul de mai sus. Unul dintre lăutarii de altădată din Banatul Montan a fost şi caransebeşeanul nostru Luţă Ioviţă, despre care am scris şi vom mai scrie. În cele ce urmează vă vom prezenta lăutarii din sudul şi nordul Banatului.

Această idee s-a născut în urma discuţiei purtate cu părintele Petru Gărău, din Jebel, domnul prof. univ. Constantin C. Falcă, din Timişoara, şi cu medicul veterinar Ioan Coşeriu, mari iubitori şi colecţionari a tot ceea ce înseamnă muzica adevărată. Mi-au povestit despre marii lăutari, atât bănăţeni cât şi din alte zone, dar cel mai mult despre lăutarii de la noi, punându-mi la dispoziţie materialele care vor fi publicate în numerele următoare.

„Banatul a fost în trecute vremuri şi a rămas până în ziua de azi un loc binecuvântat al cântecului. (…) Ori cum ar fi, un lucru e sigur – că în Banat a fost totdeauna multă înţelegere pentru cântare, s-a cântat cu drag şi s-a cântat frumos”. Tiberiu Brediceanu.

Pasiunea pentru muzică fiind deci cunoscută în Banat, ca o preocupare permanentă încă din vremuri străvechi, se poate vorbi, pe drept cuvânt, de un adevărat climat muzical specific bănăţean. Cei care au întreţinut, de-a lungul vremurilor, acest climat, au fost – pe lângă alţii – tarafurile bănăţene de lăutari, care au cultivat şi păstrat muzica populară nu doar ca pe o simplă îndeletnicire profesională, cântând numai la restaurante şi la cafenele, ci şi la nunţi, botezuri, petreceri, onomastici, nedei etc. Unele dintre aceste tarafuri – mai ales cele din sudul Banatului –, la care ne vom referi în continuare, au dus doinele şi jocurile bănăţene până departe, peste mări şi ţări, cântându-le în numeroase oraşe mari din Europa şi chiar de pe alte continente. Câţiva dintre „primaşii” acestor tarafuri au fost adevăraţi creatori de muzică populară, ca, de exemplu, vestitul lăutar Alexa Bârcă, din comuna Ciclova Montană, de lângă Oraviţa, adică din sudul Banatului, şi Nicolae Iancu Iancovici, zis Nica, din nordul Banatului, de lângă Lugoj.

Alexa Bârcă. Cel mai vestit taraf, despre care se mai vorbeşte şi astăzi în Banatul de Sud, a fost cel al fraţilor Alexa, Carol (Cari) şi Iosif Bârcă. Cel mai talentat a fost fratele cel mare – Alexa –, născut la Ciclova, în anul 1857. În jurul lui Alexa, cărăşenii au creat o adevărată aură de legendă. Taraful lui Bârcă s-a deosebit de celelalte, nu numai prin activitatea lui îndelungată, ci şi prin personalitatea de violonist a lui Alexa. A fost un talentat improvizator şi creator de cântece, în cel mai autentic şi original stil popular. Taraful fraţilor Bârcă şi-a început activitatea pe la anul 1880, la Oraviţa şi în staţiunea climaterică Marila (Brădişor), luxoasă, apreciată şi frecventată de grofii şi baronii unguri, de lorzii englezi şi chiar de unii prinţi ruşi, care au venit să-şi cheltuiască aici coroanele, lirele şi rublele. În pădurile ozonate şi pline de răcoare ale Marilei, arcuşul fermecat al lui Alexa Bârcă a răsunat mai bine de 20 de ani, delectând oaspeţii simandicoşi şi pe miile de vizitatori ai luxoasei staţiuni. Multora trebuia să le cânte un întreg şi variat repertoriu universal, de piese străine – valsuri, ciardaşuri, uverturi din opere şi operete. Dar Alexa n-a uitat s-o întoarcă şi pe româneşte, cântând fie jocuri şi doine, fie improvizaţii proprii, în cel mai autentic spirit al melosului nostru popular. Câteva din melodiile create de Alexa Bârcă au fost imprimate de Casa Pathe-Frérés din Paris, care în anul 1905 a trimis la Oraviţa pe trei dintre tehnicienii ei, pentru imprimare. Tehnicienii Casei Pathe-Frérés au muncit două zile ca să instaleze complicatele şi destul de primitivele lor aparate, ca să poată prinde melodiile vestitului taraf. Imprimarea s-a făcut într-una din sălile restaurantului „Coroana”, din Oraviţa, de faţă fiind profesorul Constantin Nedelcu, avocatul Mihai Gropşianu, avocatul Ion Nedelcu, învăţătorul Gheorghe Jianu şi Ion Băiaş, prieten apropiat al lui Alexa Bârcă. Aparatele francezilor n-au prins decât sunetele viorilor, adică ale primaşului – Alexa Bârcă –, „contraşilor”, vioara a doua – Cari Bârcă, şi viola – Iosif Bârcă. Sunetele joase ale violoncelului – Iosâm Dobre, poreclit ,,Tutankamon”, şi ale contrabasului lui – Ioţa Borândău, poreclit „Lysoform”, nu au fost prinse. În total au fost imprimate 9 discuri, cuprinzând 20 de melodii: Doina din Ciclova şi De doi, Dorul Dognecenei; Doina şi Măzărica; Hora şi Dunărinca şi O mândră am avut; Pe picior şi Din Arad pân’ la Simand; Hora orăviţenilor şi De pe coaste; Prisacă, prisacă şi Doina şi Hora; Doina lui Cigăreanu şi Tarina; Hora şi Păcurariul.

În anul 1906, un mare număr de coruri bănăţene au plecat la Bucureşti, la serbările jubiliare. Împreună cu corurile cărăşene a plecat şi taraful fraţilor Bârcă, pentru a cânta în capitala României încă neîntregite. Taraful fraţilor Bârcă s-a întors de la Bucureşti cu premiul I, cu o medalie jubiliară şi cu satisfacţia că a cântat în capitala României, în care n-a mai cântat niciun taraf ciclovean. În acelaşi an, Alexa Bârcă a plecat la Budapesta, iar de acolo la Viena, oraşul valsurilor lui Johann Strauss. De la Viena a plecat la Frankfurt pe Main şi apoi la Dusseldorf. A trecut apoi în Elveţia, cântând la Berna şi la Zurich, iar în 1908 s-a întors la Oraviţa. În anul 1909 a plecat la Petrograd şi la Moscova. Acolo a avut prilejul să cânte în faţa ţarului Rusiei, Nicolae al II-lea, care i-a dăruit o tabacheră preţioasă cu o dedicaţie gravată. Oricâte succese a obţinut Alexa Bârcă în străinătate, n-a putut să uite dealurile Oraviţei, codrii Marilei şi văile Ciclovei. N-a putut să uite „Birtul lui Novac”, din Oraviţa, birtul începuturilor sale de muzicant, chiar dacă era luminat cu lămpi afumate de petrol, nu cu candelabre şi lumini sclipitoare.

Îmbolnăvindu-se, Alexa nu a mai cântat. Simţind ca i se apropie sfârşitul, a cerut să fie dus la „Birtul lui Novac”, unde a cântat mulţi ani. Prietenii i-au îndeplinit dorinţa, ducându-l cu o căruţă, atunci când birtul era închis. Alexa s-a aşezat pe un scaun, a privit în jur, şi, cu o voce stinsă, a cerut vioara. A început să cânte. A fost un cântec pe care prietenii nu l-au mai auzit… A fost cântecul vieţii sale.

La scurt timp după acea întâmplare, în 23 martie 1912, peste ochii săi albaştri s-a lăsat întunericul. A murit când nu avea decât 55 de ani. A fost o înmormântare cum nu s-a mai pomenit nici în satul sau natal, Ciclova Montană, nici în Oraviţa, sublinia învăţătorul Gheorghe Jianu din Oraviţa, în articolul publicat în foaia orăviţeană „Progresul”, anul VI, nr. 12, din10/23 martie 1912, cu prilejul morţii lui Alexa Bârcă.

Ştefan ISAC