Trăiesc tot mai mult cu impresia că şi dacă aş scrie o sută de pagini pe zi şi n-aş mai face, în rest, nimic altceva, tot nu mi-ar ajunge două vieţi să înşir lucrurile care nu-mi plac la ţara asta şi la oamenii ei. Până acum vreun an, doi, cuvintele astea mi-ar fi adus, probabil, înjurături şi şuturi în fund, şi de la prieteni, şi de la neprieteni, dar azi parcă toată lumea s-a cam săturat de ea însăşi, sau mai degrabă fiecare de toţi ceilalţi.

Tocmai de aia, acum nu vreau să scriu despre cum nu ne mai suportăm, nu vreau să pomenesc despre nimic rău şi urât. E drept că n-am prea multe motive de bucurie când ies din casă şi mă uit în jur, dar, când descopăr unul, mă agăţ de el cu toate puterile. Iar dacă pot să-mi provoc singur fericirea, nu stau o clipă pe gânduri.

Recunosc că nu ştiu ce-am crezut, că habar n-aveam la ce să mă aştept atunci când o prietenă, profesoară şi dirigintă la o clasă de a cincea, m-a rugat să vin o oră, două, cât oi putea să stau, să le vorbesc elevilor ei despre presă. Cum eu, când vine vorba despre asta, pot să povestesc câte-n lună şi-n stele, i-am promis, încă cu o săptămână înainte, că merg, şi, lăsând la o parte orice altceva am avut de făcut în ziua aia, m-am ţinut de cuvânt.

Simţeam, într-un fel, că am o obligaţie faţă de mine, în primul rând, să mă duc. N-am să ştiu niciodată ce-aş fi fost astăzi dacă, în urmă cu prea mulţi ani ca să mai ţin minte cu precizie, n-aş fi mers la o întâlnire la care învăţătorul meu chemase un scriitor care era şi ziarist pe deasupra. Eram în clasa a patra, îmi plăcea limba română şi uram matematica, aşa că m-am îmbrăcat cât de frumos se putea pe vremea aia, adică în pantaloni de stofă, fâş şi cu tenişi în picioare, şi m-am prezentat la şcoală. Aici, însă, încep lacunele. De exemplu, ţin minte perfect că eram durduliu şi tuns cam aproximativ de vecina de bloc şi prietena mamei, care, fără prea multe fiţe şi pretenţii, îmi punea un castron imaginar în cap şi tăia pe urmă de jur împrejur, ori că, atunci când l-am zărit pe tovarăşul scriitor şi ziarist, au început să-mi transpire palmele şi, oricât le ştergeam eu de pantaloni, ele se udau parcă şi mai tare, că mi s-au încleştat fălcile şi mi s-a uscat gâtul de emoţie, dar nu-mi mai amintesc nici cum îl chema pe musafir, nici cum arăta, şi nici dacă, în cele din urmă, am reuşit să bălmăjesc câteva cuvinte care să sune măcar a întrebare, aşa cum ne sfătuise învăţătorul să facem şi cum îmi propusesem şi eu. Nimic din toate astea nu mai ţin minte. Ştiu doar că, de a doua zi, singurul meu gând, preţ de mulţi ani, a fost să devin ziarist, şi scriitor dacă s-o putea.

Despre asta le-am povestit celor mici, dintr-a cincea, acum câteva zile. M-am aşezat pe un scăunel aidoma cu ale lor, cu ei în jurul meu, şi, ameţit de mirosul de clasă şi de copilărie, le-au spus tot ce ştiu şi ce mi-a venit mai frumos la gură. Pe urmă am lăsat teoria la o parte şi am făcut împreună un ziar cu lipici, primul din viaţa mea, dar şi din a lor, cu care, explodând de mândrie şi purtându-l pe coridoare ca pe sfintele moaşte, s-au dus la directoare.

M-am bucurat pentru ei, dar partea cea mai frumoasă a bucuriei mele a fost să descopăr fete şi băieţi cuminţi, cu bun-simţ şi inteligenţi aşa cum cei de anii mei n-am ştiut sau n-am putut să fim la vremea noastră. Iar când trei dintre ei mi-au spus că vor să se facă ziarişti, m-au dat gata. Ne-am despărţit după două ore. Şi, oricât nu mi-a plăcut mie matematica, tot am putut să calculez că, în prima, le-am predat eu jurnalistică. În a doua, în schimb, am primit eu o lecţie. Una de copilărie.

Adrian CRÂNGANU