Lecţia de istorie



Nici nu ştiu ce să spun. Doar cu greu am reuşit să mă rup de televizor, şi am făcut-o abia atunci când l-am stins, şi mai mult ca sigur că m-aş fi uitat în continuare, până târziu în noapte, dacă n-ar fi trebuit să-mi scriu editorialul. Iar pentru asta eu am un întreg ritual, de la care nu mă abat niciodată, nici măcar cu un milimetru. Îmi pregătesc în primul rând teancul de coli ministeriale, unul destul de gros, chiar dacă întotdeauna, negreşit, le folosesc doar pe primele trei, verific dacă am destulă cerneală în stiloul cu peniţă lată, care alunecă uşor pe hârtie şi scrie gros, un sfert de oră îmi acopăr ochii şi-mi astup urechile ca să mă rup de tot ce e în jurul meu şi abia apoi mă apuc de treabă. Iar titlul, pe care de cele mai multe ori îl am în minte, îl scriu abia la sfârşit. Recunosc că jumătate din ceea ce fac se datorează superstiţiilor de care, oricât am încercat, văd că nu pot scăpa, dar nu am de gând să mă dau bătut.
De data asta am sărit peste partea cu acoperirea ochilor şi astuparea urechilor, fiindcă ştiam că în zadar aş fi încercat. La fel de bine îmi dau seama şi că, aşa cum se schimbă lucrurile în Ucraina, de la o oră la alta, multe dintre cele pe care le scriu acum n-au să mai fie valabile în ziua în care apare ziarul, dar sper din tot sufletul ca mesajul de dincolo de cuvinte să nu moară niciodată.
Vedeţi, mi-ar plăcea să spun că ştiu istorie, dar nu pot să fac asta, fiindcă aş minţi. Că-mi place, asta e cu totul altceva. Cum am un minut liber, cum ţuşti sar pe vreo emisiune din asta care mă trimite mai mult ori mai puţin în trecut. Mereu mi-a plăcut asta, iar când am încercat să mă analizez mi-am dat seama că evadarea mea în istorie, geografie sau limba română, în şcoală, a fost răspunsul la neputinţa de atunci de a rezolva până şi cea mai simplă ecuaţie sau de-a scrie corect măcar o formulă chimică.
Aşa stând lucrurile, cu Hitler cred că am văzut zeci, dacă nu sute de documentare. Cu Napoleon şi cu împăraţii romani chitiţi toţi pe cuceriri, ceva mai puţine, dar tot multe au fost şi alea. Cu Putin, însă, recunosc, n-am văzut niciunul până săptămâna trecută, pentru că nu l-am prea băgat în seamă. Pur şi simplu nu mi se părea un personaj în stare să scrie istoria, dar de bună seamă că m-am înşelat. Cred că am făcut-o şi pentru că nu mi-am închipuit nici măcar o clipă că un om al cărui popor a fost atât de chinuit de Hitler şi de Napoleon, cărora le ştiu pe de rost campaniile din Rusia, ar mai putea face rău măcar unei muşte.
Mă uit cu tristeţe spre Ucraina şi, în egală măsură, cu admiraţie şi invidie. Încerc să privesc altfel lucrurile, să nu cred tot ce văd la televizor, fiindcă am mai trecut prin aşa ceva în Decembrie ’89, când am fost dus de nas ca un copil de grădiniţă. Dar, chiar şi aşa, nu pot să nu văd că Ucraina luptă aşa cum noi, probabil, n-am face-o niciodată, că Ucraina are preşedinte, nu glumă, şi că, dacă până la urmă ea o să cadă, Putin o să le-arate tancurilor Moldova. După aia nu mai văd nimic. Şi nici nu vreau să-mi închipui ceva.
Bineînţeles că, fără să ştiu ce-o să se întâmple, le mai spuneam câteodată prietenilor, şi chiar mi se pare că am scris asta, că, în caz de ceva, cu generalii noştri făcuţi la apelul bocancilor, pe noi ne cucereşte şi Polul Nord, cu armata lui de oameni de zăpadă. Şi că, le mai ziceam eu, aşa stând lucrurile, poate că fiecare bărbat ar trebui să facă, măcar o lună, pregătire militară. O săptămână în cazarmă, şi pe urmă să vină acolo ca la serviciu, de la 9 dimineaţa la 5 după-masa. Nu e nevoie de un an şi patru luni, cât am făcut eu, ca să-nveţi să tragi cu puşca şi să te-arunci pe burtă. O lună e suficient. Ce-i peste e doar pierdere de timp, fiindcă, o spun cu mâna pe inimă, atâta prostie câtă am văzut în armată n-am mai întâlnit decât într-un singur loc. Pe Facebook.
Adrian CRÂNGANU