Când nu am altceva mai bun de făcut, adică să mă documentez, să scriu, să fotografiez, să bag pozele în pagina de ziar şi să le retuşez, ca să dea bine, când nu dau telefoane sau nu fac corectură, când nu mă uit la televizor să văd ce mai e nou, ei, bine, atunci eu gândesc. Ştiu că e o prostie, că ar trebui să-mi ocup timpul cu altceva mult mai folositor, dar n-am ce-mi face. Ăsta sunt. Ştiu că azi am greşit din nou, fiindcă doar cu câteva minute înainte de a mă aşeza la masa la care-mi scriu editorialele am lăsat gândurile libere şi vreau să le aştern pe hârtie exact aşa cum mi-au trecut ele prin cap.
A fost o zi greu de suportat, cel puţin pentru mine, mai ales că după ultimul articol m-am hotărât să nu mai scriu urât nici despre guvernanţi, să nu spun cum îi consider după ce am văzut în ultimele săptămâni ceea ce nu credeam că am să văd vreo dată la nişte oameni care îşi spun politicieni, şi nici despre profesori ceva rău, fiindcă nici unii, nici alţii, nu merită să-mi pierd mai mult timp decât am irosit deja cu ei.
De fapt, n-am să fac altceva decât să explic de ce văd eu lucrurile, nu puţin, ci cu totul diferit decât cei mai mulţi dintre cei care prea se perindă pe la televizor şi prea-şi rup cămăşile de pe ei de grija dascălilor. Nu ştiu dacă o să şi reuşesc să conving pe cineva de adevărurile mele, dar măcar o să încerc. Iar pentru asta am să spun câteva lucruri simple şi de bun-simţ, zic eu.
În primul rând, recunosc că, dacă n-aş fi lucrat o viaţă în presă, poate că aş fi înghiţit găluşca asta, dar cu mine e mai greu. Mie manipulările televiziunilor îmi miros de la o poştă şi atât de tare şi de urât încât împing farfuria cu totul într-o parte. Şi mai e ceva – în tot bâlciul ăsta, eu n-am ţinut nici cu unii, nici cu alţii. Nici cu guvernul, nici cu profesorii. M-am uitat la ei ca la un meci pe care nu mă interesează nici cât negru sub unghie cine-l câştigă, pentru că fiul meu a terminat liceul acum 14 ani, facultatea acum vreo 10, iar eu nici nu mai ţin minte de când n-am mai dat pe la şcoală, iar echipa cealaltă uită că ţine un milion şi jumătate de oameni care lucrează în mediul privat cu salariul minim pe economie, că toţi muncesc de la sar capacele şi, mai ales, rabdă în tăcere. Din punctul ăsta de vedere am să vorbesc eu şi am să încerc să descriu cam ce gândesc ei.
Am înţeles de la profesori că ei nu pot trăi cu 2.500 de lei pe lună. Păi atunci ar putea să ia meditaţii de la milionul ăla şi jumătate care reuşesc cu 2.000 de lei şi mai şi muncesc de le sar capacele unşpe luni şi jumătate pe an, uneori 10 ore pe zi. Alţii se plângeau că nu mai pot şi că asta nu-i viaţă. Eu ce să spun? Că nu-i leagă nimeni cu lanţuri de şcoală şi că, dacă nu le convine salariul, pot să meargă oricând la privat. Eu aşa am făcut, am plecat de la un patron la altul, şi încă de două ori. Iar atunci când am rămas pe drumuri, am făcut singur un ziar de la zero. Pe ăsta. Şi aveam 46 de ani.
Pe umă am mai auzit şi o grămadă de prostii. Vorbeau unii de răscoală, de răzmeriţă, de mineriadă – asta nu e chiar prostie, ci ascunde un sâmbure de adevăr mare cât casa –, ba chiar de pre-revoluţie. Nu. Revoluţia înseamnă feţe supte de foame, fălci strânse, priviri dârze şi pumni încleştaţi, cum ni s-a întâmplat mie şi generaţiei mele acum 33 de ani, şi nicidecum personaje zâmbind cu gura pân’ la urechi, cu mâini întinse, cu trompete, cu ochelari de soare, cu şepcuţe, pălărioare şi umbrele, să nu li se facă rău de la soare.
Şi, cum ziceam la început, că eu când n-am altceva mai bun de făcut mă apuc să gândesc, de data asta mi-a trecut prin cap că, zilele astea, guvernul şi profesorii mi-au dat o lecţie. Nu una de viaţă, ci una de moarte. A unei naţiuni. A celei născute în decembrie 1989.
Adrian CRÂNGANU