Am auzit că o legendă se naşte atunci când moare un om deosebit. Nu ştiu, fiindcă nu m-am gândit niciodată atât de profund la asta încât să mă pot pronunţa dacă e aşa sau nu. Probabil că în vremuri demult apuse aşa or fi stat lucrurile, iar după aceea fiecare generaţie a mai exagerat puţin, a mai adăugat câte ceva, până când eroul s-a transformat în mit. Mi-a plăcut mereu să citesc despre chestii din astea interesante, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap că am să şi scriu despre ele. Până azi, din câte se pare. Diferenţa, însă, dintre poveştile din copilărie ori întâmplările neobişnuite de mai târziu şi ceea ce s-a petrecut acum e că de data asta omul n-a trebuit să moară, ci doar să-şi pună rachetele în dulap. E drept că s-a plâns cât pentru zece înmormântări. Dar asta numai fiindcă lacrimile s-au scurs doar din ochii bărbaţilor, pe nişte obraji obişnuiţi mai degrabă cu sudoarea, decât cu ele. Dar probabil că aşa le e scris campionilor să li se-ntâmple.
Iar Federer, Roger Federer a fost mai mult decât un mare campion. Multă vreme, cu ani buni în urmă, nu-mi plăcea, şi nu înţelegeam ce găsesc ceilalţi la el de-l ridicau în slăvi. Mi se părea elegant, e-adevărat, juca bine, aici n-aveam nimic de zis, dar îl consideram arogant şi rece, şi de multe ori chiar mă enervam când câştiga. Acum mi-e clar că aveam eu ce-aveam cu el. Apoi totul s-a schimbat în nici două minute, când ţin minte că a ridicat deasupra capului, cu amândouă mâinile, cupa care-i lipsea din vitrina cu trofee, iar când m-am uitat mai atent am văzut că plângea. Iar lacrimile unui bărbat ard de o sută de ori mai tare decât ale unei femei. Şi aşa s-a topit gheaţa dintre noi.
Acum s-a retras, adică poate că a şi murit puţin, dar cred că ăsta e, totuşi, preţul pe care trebuie să-l plăteşti ca să devii legendă. Şi a plâns, împreună cu bunul său adversar şi prieten, Rafa Nadal, şi el, deja, cu un picior în nemurire. Cu memoria pe care mi-o cunosc atât de bine, ştiu că fotografia pe care am văzut-o azi o să mă însoţească în gând câte zile oi avea.
Şi nu pot, dacă tot sunt la capitolul ăsta, să nu scriu şi despre un alt mare campion, de care, tot aşa, la început nu mi-a plăcut, dar despre care, în timp, mi-am schimbat părerea. Beckham. David Beckham. Dar probabil că, şi aici, tot eu am fost de vină. Mi se părea mie că nu e chiar atât de bun pe cât încercau să-l facă toţi comentatorii de fotbal, iar când fiul meu, care avea vreo zece ani atunci, şi-a cumpărat un tricou alb al lui Real Madrid, eu ţinând din tot sufletul cu Barcelona, şi pe spate mai şi scria 23 şi, deasupra, Beckham, am cam văzut negru în faţa ochilor. Cu toate astea, am reuşit să mă abţin şi nu i-am spus nimic, şi bine am făcut, fiindcă, în scurt timp, aveam să-l văd cu alţi ochi.
Am scris şi despre el aici tocmai pentru că, mie cel puţin, ca să urc un sportiv pe soclu şi să-l transform în statuie, omul ăla trebuie să-mi dea ceva de dincolo de teren. Ceva din viaţa lui, din zona pieptului, de exemplu. Şi David Beckham mi-a dat un zâmbet frumos şi modest, şi impresia de băiat cu bun-simţ atunci când Elisabeta a II-a i-a decernat Ordinul Imperiului Britanic şi l-a făcut Sir. Şi mi-a mai dat, mult mai mult, la înmormântarea aceleiaşi regine, când a stat cuminte, fără ifose de vedetă, 12 ore la rând, ca să ajungă la sicriu.
După întâmplarea asta, cineva m-a întrebat dacă există vreo persoană pentru care eu aş face aşa ceva. I-am răspuns, scurt, că în nici un caz. Apoi, într-un colţ de gând mi-am amintit de înmormântarea din 16 decembrie 2017, de la Curtea de Argeş, şi am simţit cum genunchiul drept mi se moaie şi se lasă uşor pe pământ. Şi nu din cauza vârstei.
Adrian CRÂNGANU