În partea de răsărit a Culoarului depresionar al Văii Bistrei, în apropierea Porţilor de Fier ale Transilvaniei, se află comuna Băuţar. Atestat sub această denumire doar în anul 1750, Băuţarul a fost compus din două părţi distincte: Pala Inferior şi Pala Superior, toponime derivate din maghiarul „Palank“.1 Toponimul de „Băuţar“ provine de la o piatră mică, albă şi rotundă, numită „băuţă”.2 Aceasta se găseşte şi astăzi pe Câmpul Băuţarului.
Comuna Băuţar se împarte în: Băuţarul de Jos (Băuţarul Inferior), Cornişoru (Strâmba), Băuţarul de Sus (Băuţarul Superior), şi Bucova.3
Totuşi, ca în orice sat, existau porecle. Astfel, băuţărenilor de sus li se spunea „nălăţăni“, iar celor de jos „ciuleni“. De unde aceste denumiri? Pe teritoriile acestui sat, cu foarte mulţi ani în urmă, s-au stabilit doi grofi: unul de la Nălaţ şi altul de la Ciula, actualmente localităţi în judeţul Hunedoara.
Groful de la Nălaţ îşi avea moşia pe dealul numit şi astăzi „Dealul Grofului“, unde se văd şi acum ruinele unor ziduri. Acesta era un fel de conducător căruia oamenii i se supuneau. Ei erau obligaţi să-i aducă cenuşă, fiind nevoiţi să dea foc pădurilor pentru a obţine cât mai multă, pentru ca groful să-şi îngraşe pământurile. În timp, oamenii au primit porecla de „nălăţăni”.
Legenda spune că un loc aparte al Băuţarului de Sus era „Dealul Spânzurătorii“, loc de confluenţă între satul Cornişoru şi Băuţarul de Sus. Aici, în vârful lui se află o cruce mare, din piatră. În vârful dealului erau spânzuraţi toţi răufăcătorii – hoţii, tâlharii, criminalii –, pentru faptele lor, în dorinţa de a da pildă şi altora. După ce erau spânzuraţi, din vârful dealului li se dădea drumul pe un şanţ la capătul căruia se afla o groapă comună. Chiar şi astăzi aceste urme sunt vizibile.
Pentru că acest loc era, de fapt, un loc blestemat, prin simplul fapt al crimelor săvârşite prin metoda spânzurării, peste ani, oamenii satului au ridicat o cruce, simbol al credinţei, al căinţei şi al îndepărtării răului.
Locuitorii acestui loc binecuvântat de Dumnezeu sunt oameni foarte credincioşi, neezitând să-şi amintească şi să facă cunoscută legenda lor.
Pr. Romulus FRÎNCU
În privinţa toponimului Pala, este foarte probabil ca el să vină de la Palancă – Palank, prin existenţa în aceste locuri a unor întărituri ale drumului rămas din antichitate, întărituri vizibile în teren, în secolele XVII-XVIII. Mai este posibil ca toponimul Pala să provină dintr-un antroponim (Pavel, în maghiară – Pal).
2 Pietricică de culoare albă, asemănătoare cu marmura, din care se găseau din abundenţă pe câmpul dintre Băuţar şi Marga, acestea fiind exploatate de localnici şi transportate cu carele la Ferdinandsberg.
3 Toponimul aşezării are înţelesul de făget – pădure de fag.
