În partea de miazănoapte a satului Băuţar, din preajma Caransebeşului, susură pârâul Rodomila. Numele acestuia – spune legenda (pe care culegătorul o ştie de la Sofia Beg, iar ea „de la tatăl meu, care mi-a spus-o în copilărie, la cosit de fân, pe valea Rodomilei”) – se leagă de vremurile de demult, când locuitorii acestui sat iobăgeau pe moşia unui grof. Printre locuitorii satului se afla şi o familie de ,,stânjănari” (tăietori de lemne), care aveau o fată, frumoasă ca lumina zilei, cu numele Mila. Mila împlinise şaptesprezece primăveri, când părinţii hotărâră să o căsătorească cu tânărul Radu, paznic pe moşia grofului.

Într-o zi, Mila, fata cu părul bălai şi cu ochii de cicoare, păzea caprele prin pădurile din împrejurimi. Era veselă; tinereţea ei se bucura de lumină, de soare, de flori, neajungând încă să înţeleagă toate suferinţele şi supărările vieţii. Deodată, prin frunzişul pădurii, străbătu sunetul unui corn de vânătoare şi, printre tufişuri, îşi făcu loc, înaintea Milei, un dulău mare, care o înspăimântă. N-apucă biata de ea să-şi vină în fire, că iată, înaintea ei apăru un vânător, stăpânul câinelui.

– Cine eşti tu? Eşti vreo zână a pădurilor acestora?

Mila, tremurând de frică, cu capul plecat, răspunse abia şoptit:

– Eu sunt Mila. Tatăl meu e iobag pe moşia asta.

Vânătorul se întoarse repede, dădu pinteni calului şi plecă cu inima robită de frumuseţea copilei. A doua zi în zori, oamenii grofului veniră la coliba tăietorului de lemne.

– Fie-vă milă de sărăcia noastră, şi nu ne luaţi copila – se rugă tatăl fetei. Stăpânul are alte fete care-i pot sluji. Şi-apoi fata noastră este logodită, peste trei săptămâni vrem s-o căsătorim cu Radu, fecior de seama noastră.

În ziua următoare, veni ordin ca tânărul Radu să fie ridicat şi dus la cătănie pe şapte ani. Tinerii, cu sufletul îndurerat, căutară să-şi păzească dragostea. Ţinându-se de mână, urcară pe lângă pârâu, în sus, până aproape de izvoarele lui. Acolo, Radu culese flori albastre şi împleti din ele o cununiţă pe care o puse pe capul Milei, cununa ei de mireasă. Apoi se priviră în ochi, priviră cerul, priviră lumea aceasta în care nu era loc şi pentru ei, şi-apoi se aruncară în prăpastia adâncă ce se deschidea la picioarele lor, în pârâul cu apă limpede, cristalină. În cădere, în semn de rămas bun, fiecare a strigat numele celuilalt.

– Raduuu!

– Miilaa!

Trupurile lor tinere s-au izbit de stânci, s-au sfărâmat, iar apele pârâului au dus strigătele lor la vale. Apa, care rotunjeşte şi pietrele, a rotunjit şi-a contopit cele două nume în Rodomila. Aşa au ajuns ele la urechile oamenilor şi-aşa a rămas până astăzi numele acestui pârâu.

Când ploile mari aduc ape năvalnice, Rodomila vine mâloasă şi bolboroseşte printre bolovani: Rodomila, Rodomila… Când ploile încetinesc şi apa scade, Rodomila şopteşte în florile ei de pe maluri: Radu! Mila! Radu! Mila!…

Pr. Romulus FRÎNCU

În: ,,Albina” (Bucureşti), anul LXXII (1968), nr. 1303, p. 5 şi ***, ,,Drapelul roşu” (Timişoara), anul XXIV (1967), nr. 7029, p. 2.

Sursa: Dumitru Jompan, în volumul ,,Etnografie, artă populară şi folclor în Banat”, Editura Banatul Montan, Reşiţa, 2006, p. 433-434.