„Lerui ler”, colind care se aude şi azi ca altădată, înviorează sentimentele în aceeaşi notă comună a cărei nuanţă de sărbătoare defineşte cel mai înalt timbru de adevăr, prin ceaţa vremurilor.
Colindele ne poartă în fiecare iarnă înapoi în ţara copilăriei, în ţara gândurilor curate şi bune. Fiecare simte că este în mijlocul unei întâlniri fundamentale între concret şi simbolic, istorie şi eternitate, geografie şi sfinţenie.
Gânduri nostalgice ne duc pe aripile amintirilor în lumea satului nostru românesc, în satul copilăriei noastre.
În preajma Naşterii lui Iisus, gândurile noastre pribege se opresc în faţa unor căsuţe modeste de altădată, la ferestrele cărora am cântat primele colinde româneşti şi am trăit şi înţeles primii fiori ai credinţei în Dumnezeu.
Anii s-au rostogolit însă grăbiţi în abisul trecutului, iar noi, unii am înaintat în vârstă, iar alţii am fost striviţi de perversităţile lumii.
Naşterea lui Iisus ne dă însă cea mai fericită posibilitate să ne reîntoarcem sufleteşte în lumea acelora din mijlocul cărora am pornit, pentru a lua noi puteri de viaţă din credinţa senină şi optimismul robust al părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri.
Şi când suntem departe şi singuri, căci toţi s-au dus cu somnul de sub cruce, chiar şi atunci Moş Crăciun este cel singur bun, care mângâie şi alină şi ne ajută să vedem prin cristalul lacrimilor veşnicia întrupată. De acolo, din umbra cimitirelor, se conturează astăzi, mai clar ca oricând, chipul senin al înaintaşilor, care, cu toată viaţa lor chinuită, legată de glie, n-au uitat o clipă că sunt români şi creştini.
Iar noi, cei de azi, răzleţiţi şi pierduţi în anonimatul vieţii cotidiene, cu sufletul răvăşit, suntem datori, mai mult ca oricând, să ne reîntoarcem în lumea noastră de altădată şi să învăţăm sensul acestei vieţi.
Crăciunul fiecărui an desprinde omenirea din caierul frământărilor cotidiene, spre a o transpune în slava zilei mari a Naşterii Domnului, naştere care, pe răvaşul veacurilor, încadrează, în cea mai perfectă armonie, năzuinţele tuturor popoarelor acestui pământ, cu dorul de mai bine, cu dorul de pace şi libertate. Sărbătoarea semnifică tainic triumful etern al omului în acest armistiţiu, dacă putem spune aşa, al luptei pentru existenţă.
Să fim însă drepţi, Crăciunul, aşa cum îl sărbătorim noi azi, mai redă el oare deplinul său înţeles adevărat? Puţini mai gustă din înţelesul unui Crăciun adevărat. Mulţi văd în acest Crăciun un înţeles întunecat în sclipiri artificiale, ale unei civilizaţii de consum şi de producţie, preocupaţi doar să-şi vândă marfa în aceste zile de regăsire şi de dărnicie între oameni.
Sărbătoarea Crăciunului ne îngăduie să înţelegem şi această latură întunecată a istoriei şi s-o depăşim. Religioasa purificare şi înălţare a sufletului, pe care ni le aduc colindele strămoşeşti, ne fac să simţim cum inima noastră devine o fântână a dragostei şi păcii, care nu seacă niciodată.
Prin frumoasa limbă românească, după cum afirma Bogdan Petriceicu Hasdeu, ne cântăm colindele, dar prin ele în acelaşi timp trimitem în cele patru zări ale lumii mesajul nostru ferm, care este acela al iubirii, al înţelepciunii acestui popor, al înţelegerii şi al omeniei.
În pragul Peşterii Bethleemului, şi azi, ca şi acum 20 de veacuri, se plăsmuiesc atâtea gânduri sfredelite de zăbavnice aşteptări…
Două mii de ani s-au rostogolit de atunci pe undele timpului pentru ca, de pe talazurile lor, frământate convulsiv între versanţii aceloraşi vremi, să putem adânci taina rosturilor noastre, adică „Pe pământ pace”.
Suntem încrezători că va birui dreapta raţiune şi avem deplină încredere că Dumnezeu va fi cu noi.
Doinel PUIU-MĂRGINEANU