Atunci când, în urmă cu şase luni, dacă-mi amintesc bine, ieşeam pe poarta Vilei Lia de la Marga, le-am promis gazdelor că o să revin acolo cu prima ocazie. Ocazii, recunosc, au mai fost, dar niciuna nu s-a dovedit a fi „prima”, fiindcă în presă priorităţile nu ţin cont de sentimente, şi de fiecare dată când ratam câte una îmi era ciudă că nu-mi pot respecta cuvântul dat într-un moment în care, fascinată de colecţia de instrumente, sau mai degrabă de jucării muzicale care mai de care mai ciudate ale maestrului Dumitru Jompan, mi-am luat angajamentul să revin şi să scriu despre păpuşile doamnei Lia, care împodobesc un perete al încăperii care adăposteşte ceea ce eu aş numi Muzeul de artă în miniatură de la Marga.
Am coborât, aşadar, câteva trepte până am ajuns în sala pe care o ştiam prea bine din ziua în care am scris despre fluierele, viorile şi chitarele, unele de mărimea unui deget, ori despre broscuţa din abanos care orăcăia atunci când treceai cu un beţişor peste spinarea ei ţepoasă sau tubul din bambus prin care, când îl întorceai, nişte bucăţele de scoică se plimbau de sus în jos şi imitau sunetul liniştitor al ploii.
De data asta ne-am îndreptat spre peretele din dreapta intrării, pe care, zăpăcită de atâtea chipuri şi hăinuţe, privirea alunecă de parcă ar patina pe o gheaţă colorată, am încercat să număr păpuşile. N-am reuşit, dar nici doamna Lia nu ştie, bănuieşte că sunt câteva zeci, dar nu ştie exact câte, şi asta fiindcă mereu unii copii aduc câte una şi nicio fetiţă nu pleacă cu mâna goală dacă i-a căzut cu tronc vreo prinţesă.
Încerc să-mi dau seama ce reprezintă. Văd acolo animăluţe din pluş, măscărici, spiriduşi, vrăjitoare, păpuşi Barbie şi chiar şi o matrioşcă rusească văd, unele comice, altele supărate, văd păpuşi îmbrăcate în costume populare din diferite ţări, dar cele care atrag imediat atenţia şi sunt cele mai rare şi mai scumpe sunt cele cu cap din porţelan.
Doamna Lia îmi spune că a început să le colecţioneze în urmă cu vreo 30 de ani. Fiind învăţătoare, toamna confecţiona cu copiii păpuşi din pănuşi de porumb. A urmat perioada în care, în turneele pe care le-a efectuat, cu corurile de copii şi de adulţi, cumpărau păpuşi din ţările prin care concertau, şi aşa şi-au găsit locul în casa familiei Jompan exponate din Italia, Lituania, Slovenia, iar din Polonia au adus chiar una deosebită, Tri Glava. Trei Capete, ne-a tradus pe loc profesorul Dumitru Jompan.
„La un moment-dat am avut aproape 30 de păpuşi cu cap din porţelan. Într-o zi, am făcut greşeala să încerc să le spăl, le-am băgat în maşină şi le-am distrus, praful s-a ales de ele. Mi-a părut extraordinar de rău, erau atât de frumoase… Abia mai târziu am primit două asemănătoare, din Germania, dar acum mi-am învăţat lecţia”.
Într-o zi, mai spune doamna Lia, două eleve de liceu din Timişoara venite la o pensiune au ajuns din întâmplare pe strada lor. Au admirat vila, iar soţii Jompan le-au chemat înăuntru. Au vizitat expoziţiile de jucării muzicale şi de păpuşi, şi de atunci una dintre ele a devenit „nepoata noastră de la Timişoara, cu care corespondăm şi acum şi care ne trimite felicitări de sărbători”. De asemenea, copiii care vin în tabăra baptistă din apropiere şi-au făcut un obicei din a vizita micul muzeu din Vila Lia.
„Zilele trecute am fost la Caransebeş, am discutat cu un muzeograf de la Episcopie care ne-a rugat să-i împrumutăm, pentru o lună sau două, jucăriile muzicale şi păpuşile, fiindcă vrea să facă două expoziţii pentru copii, la care să vină elevii din municipiu, însoţiţi de cadrele didactice”.
Pe lângă păpuşi, doamna Lia a adunat de-a lungul timpului şi furci de tors. Şi ele sunt expuse acolo. Le-a primit de la oamenii din zonă care au auzit că le colecţionează şi, mai demult, la ore, le învăţa pe eleve să le folosească. Cele mai multe sunt adevărate opere de artă, bijuterii modelate în lemn. Patina vremii le dă o distincţie aparte, aşa că încerc să desluşesc anul scrijelit pe una dintre ele: 1940.
În jurul nostru, peste tot, cărţi, ziare şi reviste, unele decolorate de timp, de parcă locul lor firesc chiar acolo e. Sunt legate în pachete, nu mari, doar atât cât să poţi să le cari cu o mână. Doamna Lia spune că i-a dat un ultimatum soţului, ori se scapă de ele, dar, din păcate, nu mai are cui să le împartă, fiindcă azi nimeni nu mai citeşte, ori face focul cu ele. Noroc că vine primăvara şi temperatura creşte puţin câte puţin în fiecare zi. Şi fiecare grad în plus cred că salvează măcar câteva cărţi. Cel puţin până la iarnă, când frigul o să încerce să ardă iar poveştile adunate în ele…
Sonia BERGER