Din capul locului, vreau să lămuresc un lucru: nu am avut şi nu am nici acum rude sau prieteni, nici măcar simple cunoştinţe care să fi fost vreodată mineri. Cu toate astea, nici eu nu înţeleg prea bine de ce, simt nevoia să trag perdeaua şi să las o rază de soare să lumineze, chiar şi pentru o clipă, un loc în care prea puţini au fost şi despre care aproape nimeni nu ştie cu adevărat mai nimic, acolo unde se lucrează în bezna cea mai adâncă pe care am văzut-o în viaţa mea. Poate, adică mai mult ca sigur n-aş fi scris despre ei, dacă minerii din Valea Jiului n-ar fi făcut zilele trecute grevă. Au cerut bani, ce altceva, atunci când au văzut cum bugetarilor li s-au dat cu nemiluita. N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Nu zic că nu e greu să fii medic, eu n-aş putea să fiu nici măcar o oră, sau dascăl, meserie pentru care zic eu că am unele înclinaţii, dar pe care n-aş putea s-o fac, totuşi, mai mult de o săptămână cel mult, însă, în timp, am dobândit o slăbiciune pentru oamenii aceia care scormonesc adâncurile după bulgării negri de lumină şi pe care, oricât i-ai plăti, parcă tot nu e destul. O să încerc să explic mai departe de ce.
Totul a început cu mulţi ani în urmă, când eram tânăr şi-mi treceau prin cap tot felul de idei, care mai de care mai năstruşnice, de reportaje cum nu mai scrisese până atunci nimeni în redacţie, şi m-am gândit că o mină ar fi un subiect cum nu se putea mai bun. Timp de doi ani, ori de câte ori m-am pregătit să mă duc spre Anina, mereu s-a întâmplat câte ceva şi trebuia să merg în altă parte. În dimineaţa în care m-am hotărât că mina mă aşteptase destul, am plecat direct de acasă, fără să mai dau prin redacţie.
E adevărat că despre aventura asta am mai scris, dar poate că unii n-au citit, iar alţii, care au făcut-o, au uitat-o. De data asta, însă, n-am să folosesc figuri de stil, n-am să apelez la metafore şi epitete, am făcut-o atunci când am scris poate cel mai frumos reportaj din viaţa mea, Oraşul de sub oraş, ci am să încerc să povestesc lucrurile de parcă aş fi văzut totul doar cu ochii, nu şi cu sufletul.
La vestiar mi-au dat izmene, ciorapi, cămaşă, salopetă, cizme de cauciuc şi cască, toate noi-nouţe, mi-au atârnat de centură o baterie de vreo cinci kile pentru lampa din frunte şi am urcat în lift împreună cu doi ingineri. Ne-am prăbuşit pur şi simplu în gol, de parcă aş fi avut un pietroi legat de gât, şi după câteva minute am ajuns la 1.100 de metri, cea mai mare adâncime din Europa de la care încă se scotea cărbune. Urechile îmi pocneau din cauza presiunii şi mă treceau toate apele, chiar dacă curentul din abataj îmi întorcea foile agendei. Ca şi atunci când înotam şi nu mă gândeam niciodată câtă apă e sub mine, nici de data asta nu am îndrăznit să-mi închipui câtă piatră aveam deasupra capului.
Atunci şi acolo am înţeles că nu toate legendele sunt legende. Jos, în mină, chiar dacă mă vedeau pentru prima oară şi eu arătam ca scos din cutie, oamenii mă salutau ca pe unul de-al lor, cu „Noroc bun!”. Pe unele galerii, apa îmi ajungea până la buza cizmelor, iar pe altele un miner aduna cu pâine ultimii atomi de pateu dintr-o cutie, iar altul înfuleca dintr-un cârnat şi-un colţ de franzelă. Mâinile le erau negre, ca tot restul. De fapt, doar ochii şi dinţii sunt albi acolo jos. Pe o altă galerie cineva m-a întrebat dacă sus plouă. Mai încolo puţin am dat de vreo zece mineri care îşi lepădaseră salopetele şi lucrau, uzi leoarcă, doar în chiloţi. Pe urmă a venit explozia. Am auzit-o înfundat, era la 500 de metri deasupra noastră, şi totuşi cizmele au început să-mi vibreze, iar printre traversele din tavan şi de pe părţile laterale a început să picure cărbune.
După trei ore, am urcat la fel de iute cum am şi coborât. Pe urmă, vreo săptămână, de fiecare dată când îmi suflam nasul, şerveţelul se păta cu negru. De-atunci, din când în când, un lift mai coboară, cu viteza unei pietre care cade, în adâncul sufletului meu, ca să-mi aducă aminte de oamenii peste care plouă doar cu cărbune. Şi pentru care soarele nu răsare niciodată.
Adrian CRÂNGANU
