Adrian CRÂNGANU

Îmi amintesc că, odată, am văzut un căţel – nu mai ţin minte ce rasă era, poate pekinez, poate o corcitură micuţă – care îşi pusese în cap să se lupte cu un om în toată firea. I se agăţase cu dinţii de manşeta pantalonilor şi atât a tot tras de ea, până a reuşit să i-o zdrenţuiască. A fost de ajuns însă ca bărbatul acela să-şi scuture mai serios piciorul şi să se prefacă, într-o doară, că-l loveşte, ca să scape definitiv de căţel. Dar imaginea aceea – banală, la urma-urmei – mi-a rămas atât de adânc întipărită în memorie, încât o revăd ori de câte ori aud sau văd ceva ce are legătură sau cu o luptă disproporţionată, sau, cel mai adesea, cu câinoşenia unor oameni.

Oricât de neobişnuit ar putea să pară azi, eu încă am principii şi convingeri şi încă mai cred că oamenii au – sau ar trebui să aibă – măcar un lucru frumos în fiinţa lor, şi că aceia care nu îl au, nu l-au găsit încă sau nu a avut cine să li-l descopere. Dacă nu aş fi convins de asta, aş fi, cu siguranţă, ferit de o mulţime de dezamăgiri, dar nu am încotro, aşa trebuia să fiu. Vin, probabil, dintr-o lume care aşa m-a pregătit pentru viaţă. O lume în care copilăria avea un parfum aparte. Nu ştiu de unde venea: de la dealurile pe care le colindam cât era ziulica de lungă, de la izvoarele şi pâraiele în care ne cufundam feţele asudate prin drumeţiile nostre copilăreşti, sau poate de la oamenii care mă înconjurau. În primul rând, mama era o femeie simplă, care, până în ultima clipă de viaţă, a vorbit olteneşte şi a crezut că regulile după care a crescut ea, la Maglavit, şi obiceiurile de acolo erau singurele sănătoase şi corecte, şi după ele ar fi trebuit să se conducă întregul Univers. Vin dintr-un loc unde şi vecinii mei erau la fel de simpli şi de ignoranţi. Nu erau în stare, niciunul, să pronunţe cum trebuie nici măcar un cuvânt într-o limbă străină; spuneau caiboi în loc de cowboys, Pardailean în loc de D’Artagnan sau Pardaillan, care pentru ei era cam acelaşi lucru, şi câte şi mai câte, dar erau oameni care îşi cunoşteau lungul nasului. Şi aşa ne-au crescut şi pe noi. Ne-au învăţat, pe mine şi pe copiii lor, prietenii mei de aceeaşi vârstă, că nimic nu se obţine fără muncă şi răbdare. Şi ne-au învăţat, în simplitatea lor, să fim cinstiţi şi curaţi. Iar eu le-am luat pe toate de bune. Dacă mă uit acum în urmă, cred că de fapt vremurile acelea le permiteau luxul de a fi aşa. Era, totul, altfel pe atunci.

Acum, după ce am spus toate astea, e mai uşor, poate, de înţeles şi de ce cred eu că oamenii ar trebui să fie mai buni. Şi de ce nu suport ura, ipocrizia, prostia şi răutatea. Dar am văzut, nu demult, cum oameni care, atunci când au aflat că vor fi daţi afară de la serviciu, pentru că au fost angajaţi „cu dedicaţie” şi de ani buni nu au făcut absolut, dar absolut nimic decât să vină la şapte şi să plece la trei, acei oameni au pus mâna pe mobile, au dat zeci de telefoane, până li s-au descărcat bateriile, numai să-şi rezolve să mai rămână într-un loc în care nu erau doriţi. Unii, cei mai mulţi, au reuşit. Nu pentru că ar avea vreo calitate. S-au agăţat însă de manşeta pantalonilor celor sus-puşi, cu înverşunarea căţeluşului din imaginea care mi-a rămas mie atât de vie în memorie.

M-am gândit că, uneori, pot fi acuzat că scriu numai despre defectele noastre. Nu e chiar aşa. Însă nu cred că mai există vreun popor care să nu ştie să piardă mai urât decât o facem noi. Şi, cu toate astea, eu sunt şi voi rămâne mereu aici. Aici, unde mi-a fost şi îmi este locul. Îmi merit soarta? Cu siguranţă! Şi cu prisosinţă…