Uneori am vorbit despre România ca fiind locul unde nu se întâmplă niciodată nimic. Rosteam sau scriam cuvintele cu amărăciune. Alteori, am numit-o ţara cu un picior în groapă. Şi am făcut-o cu aceeaşi durere în suflet şi cu aceeaşi dezamăgire care, de câţiva ani buni, mă încearcă faţă de tot şi de toate, dar mai ales faţă de oamenii din jurul meu. Un prieten cu care am împărtăşit mereu aceleaşi convingeri şi trăiri a încercat într-o vreme să închidă un ochi şi să-şi astupe o ureche. Când a înţeles că rezultatul e zero, a plecat în Germania. Mi-a spus că uneori are momente când îi e dor de ţară, dar preţul pe care trebuia să-l plătească pentru a fi român în România i s-a părut prea mare pentru buzunarele lui. Nu l-am condamnat pentru dezertare şi nici nu l-am lăudat pentru ce a făcut, fiindcă n-am judecat şi n-am să judec niciodată pe nimeni în afară de mine însumi.

Până în decembrie 1989, moment căruia nici acum nu ştiu cum să-i mai spun, revoluţie, lovitură de stat, mascaradă, dar cred că, în cele din urmă, i-am găsit întâmplător adevăratul nume – o revoluţie ratată –, lucrurile erau simple. România era ţara în care nu se întâmpla niciodată nimic. Eram cu toţii ca nişte jucării trase cu cheia, care nu-şi puteau greşi mişcările, şi mergeam ca trenuleţele pe nişte şine pe care comunismul ni le băgase atât de adânc în cap încât n-aveam cum să deraiem nici măcar un milimetru de la traseu. Ce ne-o fi apucat în ’89, n-am să reuşesc să-mi explic probabil niciodată, fiindcă ce-am făcut atunci nu ne caracterizează ca popor. S-a văzut asta imediat, din 1990 şi până ieri, dacă nu chiar până în urmă cu câteva minute. Ne-am bătut joc de istorie. Am ratat lovitura de la 11 metri pe care soarta ne-a acordat-o împotriva comunismului.

Din clipa aia cred că am început să vorbesc despre România ca despre ţara cu un picior în groapă, fiindcă de-atunci am început să minţim însutit şi să furăm de-o mie de ori mai mult decât o făceam cu o lună înainte. Iar când mă enervam, văzând cum am luat-o la vale şi nu ne mai oprim, dădeam vina pe minciună şi pe hoţie. Apoi, tot încercând să înţeleg mecanismul prăbuşirii noastre, am început să mai văd şi altele, dar asupra unui lucru m-am oprit, fiindcă mi s-a părut a fi una dintre rotiţele importante din angrenajul care ne împinge tot mai în jos. Ideea a căpătat formă abia atunci când am auzit pe cineva spunând că s-a urcat scroafa-n copac. Recunosc că în prima clipă m-am scărpinat, nedumerit, în creştetul capului, însă m-am lămurit imediat când am înţeles că era vorba despre un redactor-şef numit cu o oră înainte, unul care în viaţa lui nu scrisese o ştire măcar şi care, de fapt, n-avusese nicio legătură cu ziaristica până în momentul ăla. N-a avut nici după aia, dar el credea altceva. În două luni, a dus redacţia de râpă şi, după ce a fost, până la urmă, înlocuit, ne-a trebuit nouă, celorlalţi, de trei ori pe-atât până s-o aducem din nou pe linia de plutire. Cât despre el, a plecat şef în altă parte. România mai are încă multe nave de scufundat.

Cu gândul să-mi adaug la motivele mele de cârcoteală şi expresia asta, veneam într-o seară spre casă, obosit şi agale, pe o alee întunecată. Era călduţ, cum e primăvara, şi cu toate astea simţeam, nu ştiu cum să explic, ceva greu şi urât în preajma mea. Am ridicat privirea şi dintr-odată am văzut copacii din jur cu crengile aplecate până la pământ, pline de scroafe. Am închis ochii câteva clipe şi, când i-am deschis din nou, mi-am dat seama că doar mi s-a părut. Copacii erau albi şi roz, plini de flori. C-aşa e primăvara…

Adrian CRÂNGANU