Munţii Poiana Ruscă vocalizează prin gura brazilor şi fagilor, ocrotind în palma lor de rocă geometria ştirbă a înălţimilor. Şi mai jos, la picioare­le stâncilor, apa Rusca doineşte o istorie bogată în evenimente a oamenilor acestor locuri.
Frumuseţea naturală, presărată de însemnele muncii şi creaţiei geniului locuitorilor, dă valoare turistică deosebită acestei zone. S-au pus aici baze­le siderurgiei şi mineritului, s-au păstrat elemente de un pitoresc remarcabil, născute în locurile unde, zi de zi, omul s-a găsit în permanent contact cu natura.
Zona circumscrie geografic partea de nord-vest a Banatului, învecinându-se cu Ţinutul Pădurenilor din judeţul Hunedoara. Poiana Ruscă este unul dintre cele mai vechi Masive ale Carpaţilor noştri. Munţii se întind până la Trecătoarea Porţile de Fier ale Transilvaniei (656 m), fiind mărginiţi de Valea Bistrei şi Sebeşului la sud, de Valea Streiului la est, de Timiş şi Bega la vest, iar la nord, de râul Mureş. Denumirea lor de origine slavă se datorează poienilor, păşunilor şi fâneţelor acoperite cu iarbă.
În primele secole de după Hristos, regiunea a fost populată, în mod sigur, de slavi. Majoritatea vârfurilor se încheie în conuri rotunjite, acoperite cu iarbă. Cele două Vârfuri principale sunt Padeş (1.380 m) şi Rusca (1.359 m), ele fiind de fapt cumpăna orografică a apelor Timiş, Bega şi Mureş.
Vârful Padeş, în special, cu văile sale lungi, care sunt înviorate de cas­cade, de clocotul apelor, cu şaua lui adâncită, cu crestele înguste având pereţii abrupţi, care se aliniază asemenea unor decoruri de teatru, prin masa compactă a porţiunii dintre Ruschiţa şi Nădrag, este, de asemenea, o individualitate geo­grafică interesantă şi atractivă.
De la Voislova, pe şoseaua strategică prin defileul montan, la intrarea în Rusca Montană, vizitatorul va trece pe lângă unicul monument din lume închinat turismului – un frumos obelisc cioplit în monobloc de marmură, având în vârf o flacără, simbolizând căldura prieteniei şi colaborarea amatorilor de turism. La baza monumentului citim: „Turistule ajuns sub poala pădurii/ Aruncă năcazul şi pati­ma urii/ Încearcă să prinzi din legile firii/ Scânteia divină: virtutea iubirii”.
Într-un areal de vis, s-a creat în jur şi un popas turistic. Monumentul datează din anul 1883 şi a fost refăcut în 1936, prin grija inginerului silvic Vasile Magdas. Prin însăşi istoria înălţării sale, este legat de aspiraţiile oamenilor de aici. El rămâne peste timp o invitaţie la drumeţie prin aceste locuri bogate în frumuseţi inedite. A fost ridicat mai întâi în Fondul forestier din Unitatea de Producţie Nr. IV „Şapte izvoare”. La 9 august 1984, din iniţia­tiva inginerului silvic Walter Frank, a fost mutat la intrarea în Rusca Monta­nă dinspre Voislova, unde se află şi astăzi.
În luna august a fiecărui an, se sărbătoreşte aici Ziua Turismului. Mani­festarea poate fi chiar un simbol al nevoii de a ne regăsi, de a şti mai bine cine suntem, de a ne simţi laolaltă în această fantastică unitate europeană.
Existenţa acestui fond de potenţial turistic bogat diversificat nece­sită, pe lângă gospodărirea lui la un grad ridicat de eficienţă, şi o înţelege­re corespunzătoare din partea tuturor factorilor de răspundere, dovedind spi­ritul unei răspunderi conştiente faţă de cerinţele care vizează ocrotirea Ma­sivului Poiana Ruscă.
Mijloacele de transport şi posibilităţile de cazare reduse (au limitat accesul în Masiv al turiştilor), prospecţiunile geologice şi, apoi, exploatările de minereuri strategice au îngrădit drastic dezvoltarea unor trasee turisti­ce. Nu în ultimul rând, ar trebui amintit aici şi numărul mare de obiective strategico-militare, care limitau accesul pe puţinele drumuri din Masiv.
După 1990, puţine au mai rămas locurile cu acces limitat, dar în multe părţi se mai observă dezastrul ecologic şi economic al zonei. Exploatările forestiere au dus la amenajarea unor drumuri, şi nu puţine, care acum, abando­nate fiind, sunt surse de distrugere a versanţilor. De asemenea, nenumărate ex­ploatări miniere abandonate sunt adevărate răni în inima muntelui, halde de minereu steril, unele cu toxicitate periculoasă – plumb, cupru, fier, uraniu –, sunt spălate de ploi şi deversate în apele curgătoare din zonă. Galeriile de mină, abandonate şi ele, acum pline de apă, sunt un alt pericol major pentru apele freatice.
Înainte de 1990, a existat o cale ferată Margina-Poieni (Strâmbu), ce du­cea în inima Munţilor Poiana Ruscă. Aceasta reprezenta o curiozitate şi o atrac­ţie pentru foarte mulţi turişti, chiar străini. Şansa de a dezvolta o reţea agroturistică pe infrastructura acelei căi ferate forestiere a dispărut cu totul.
O altă zonă pe nedrept vitregită a fost comuna Rusca Montană, cu satul Ruschiţa (şi nu Ruşchiţa, cum foarte mulţi îl botează). Şi aici a fost distrusă o linie de cale ferată industrială şi alta forestieră. Fostele fabrici de lanţuri, de cuie, de unelte agricole, au dispărut şi ele. Au fost abandonate apoi multe clădiri, inclusiv blocuri de locuinţe aflate în proprietatea Trustului Minier Deva, care nu a dorit să le valorifice sau să le transfere Primăriei din Rusca Montană, acestea degradându-se pe zi ce trece. Unul dintre blocurile de locuinţe a fost donat Episcopiei Ortodoxe a Caransebeşului, dar a fost şi acesta abandonat, având acelaşi destin.
Unele mine au avut elevatoare şi lifturi care puteau uşor fi transformate în utilaje de transport turistic (teleschi). Au fost distruse în întregime. A existat şi o colonie minieră în inima muntelui (Cota 917), care acum este com­plet în ruine.
Altădată, aici pulsa mai multă viaţă. Minele erau un forfot continuu; acum, şuieratul exasperant al vântului, ţipetele artificiale şi metalice ale pasărilor, redau o atmosferă lugubră. În prezent, singura şansă a localnicilor ar fi agroturismul. Dacă autorităţilor locale li s-ar oferi o colaborare cu Romsilva sau cu Autoritatea Naţională pentru Turism, poate că s-ar face un pas înainte…

Doinel Puiu MĂRGINEANU