Adrian CRÂNGANU

Îmi place să umblu. Să merg pe jos, fie că mă plimb pur şi simplu, fie că o fac ca să-mi liniştesc gândurile ori sufletul, fie ca să-mi rezolv treburile. Şi-mi place să văd oameni. Să vorbesc cu ei, să-i simt. Uneori mi se întâmplă să fiu obosit sau să am şi eu supărările mele, şi atunci sunt mai tăcut. Dar asta, am observat, nu-i împiedică pe ceilalţi să-mi vorbească. N-am reuşit niciodată să-mi explic de ce lucrurile se petrec aşa. Mai demult, când credeam că viaţa poate fi trăită din plin doar chefuind şi colindând localurile, am ajuns la concluzia că dacă eram singur cuc într-un restaurant ori un bar şi toate celelalte mese erau cu desăvârşire libere, primul client care intra îmi cerea voie să se aşeze pe scaunul de vizavi. În felul ăsta am cunoscut, de-a lungul anilor, de la nebuni de legat şi foşti puşcăriaşi, până la doctori, profesori, actori sau scriitori. Aşa am ajuns să aflu incredibil de multe lucruri despre oameni şi de la fiecare am avut câte ceva de învăţat. Pentru că fiecare om are măcar o lecţie de viaţă de predat. Totul e să-l laşi cinci minute la catedră. Iar eu am fost mereu un elev silitor la şcoala asta, fiindcă sunt convins că oamenii sunt mult mai interesanţi decât par la prima vedere.

Ultima oră la care mi-am luat notiţe am petrecut-o, nu într-un bar, fiindcă demult nu mai intru în localuri, ci între Reşiţa şi Caransebeş. Acum vreo două săptămâni, stăteam la autostop şi, la un moment dat, în faţa mea a oprit un taximetru, din care a coborât un bărbat îmbrăcat într-un costum scump şi care, sprijinit în baston, mi s-a alăturat în aşteptare. După câteva minute, ne-a luat o maşină, iar noi ne-am aşezat unul lângă celălalt, pe bancheta din spate. Discuţia cu şoferul – căruia nu-i vedeam faţa, fiindcă avea o şapcă cu cozoroc lung şi ochelari de soare – a pornit-o domnul în costum de firmă. Eu doar i-am ascultat cum au vorbit despre Grupul de la Bildenberg, apoi s-au contrazis neaşteptat de violent pentru felul ales în care îşi exprimau ideile, şi până la urmă domnul a cedat. Ca să schimbe subiectul şi să mai îndulcească atmosfera, a spus că lucrează de ani buni la Ministerul de Externe şi că ştie el din sursă sigură că în luna mai, cel târziu în iunie, dolarul se va prăbuşi şi abia atunci va începe cu adevărat criza. Mai mult, a mai zis el, fără să fie nici pe departe un panicard, ştie sigur că în cel mult 15 ani ne aşteaptă un dezastru care va cuprinde întreaga omenire. Un soi de Apocalipsă, dacă nu chiar Apocalipsa însăşi.

Eu am intervenit în discuţie abia la jumătatea drumului, când domnul m-a întrebat cu ce mă ocup. Când i-am răspuns, s-a lovit cu palma peste frunte; ziariştii – a spus – i-au făcut mult rău când era prefectul judeţului. Şi, de parcă ar fi vrut cumva să se scuze, a adăugat că din cauza lor, dar mai mult din a politicienilor, nu mai are nici măcar maşină şi a ajuns să facă autostopul. Eu ştiam toate astea şi mai ştiam că, înainte de a fi prefect, fusese profesor de filosofie. Unul de nota 10.

La Caransebeş, lecţia de viaţă a luat sfârşit. Iar aceasta este lucrarea mea de control.