Ca toată lumea, am fost şi eu, cândva, elev. Unul nici prea-prea, nici foarte-foarte, ci mai degrabă de mijlocul clasamentului, cum s-ar zice. A trebuit să merg la şcoală, fiindcă, de ce să n-o recunosc, la vârsta aia mică, şi chiar şi mai târziu, dacă n-aş fi fost obligat s-o fac, cred că aş fi dat pe-acolo doar pentru terenul de fotbal din curtea ei.
Cum ziceam, am fost un elev mai degrabă mediocru decât strălucit. N-am rămas niciodată corigent, iar premiul întâi l-am luat o singură dată, cred că prin clasa a şasea, dar nici până în ziua de azi nu înţeleg ce s-a întâmplat atunci. Am considerat mereu că a fost un accident şi nu mi-am mai bătut capul să aflu ce şi cum. Una peste alta, făcând o medie a calităţilor şi defectelor mele, în clasă eram undeva pe la mijloc, fiindcă erau materii din care nu pricepeam o iotă şi altele la care era de ajuns să arunc o privire peste manual şi să citesc lecţia în diagonală, şi deja o ştiam.
Poate că delăsarea mea a plecat şi de la faptul că nimeni nu prea avea pretenţii de la mine, iar eu am profitat din plin de asta. Într-un bloc în care jumătate dintre vecinii mei erau lăcătuşi sau strungari, iar cealaltă jumătate electricieni, şoferi ori constructori, era clar că şi mie şi tovarăşilor mei micuţi soarta ni se hotărâse de mult. Uzinele şi şantierele ne aşteptau nerăbdătoare să ne înghită, era un fel de căsătorie de convenienţă pusă la cale de părinţi fără voia noastră, dar noi eram prea cruzi ca să înţelegem astea, aşa că m-am bucurat din plin de fiecare clipă în care nu mi se cerea nimic.
Libertatea asta putea însă să ne coste scump, să ne strice pe toţi. Acum, dacă stau să mă gândesc, de câteva ori chiar am fost pe muchie de cuţit, am mers în echilibru între bine şi rău, iar norocul meu a fost că, la un moment-dat, piciorul mi-a alunecat în partea în care trebuia.
Putea foarte bine să nu fie aşa. Am mai spus, n-am fost niciodată un elev model. Am chiulit, am fumat în veceu sau în spatele sălii de sport şi chiar m-am bătut, uneori, când a fost nevoie, însă mi-am plătit toate prostiile, până la ultima. Nu mă mândresc cu ele, dar nici nu-mi pare rău că le-am făcut, fiindcă fără toate astea n-aş fi fost eu, cel de azi, cu bune şi cu rele. Am avut norocul sau puterea să învăţ din fiecare câte ceva, chiar dacă uneori se mai întâmplă să uit câte o lecţie.
Ce-am văzut că se-ntâmplă, însă, în şcoala de azi, m-a făcut să cred că nu numai eu, ci şi toţi colegii mei am fost, de fapt, o generaţie cu aripi, una de îngeri, pe care raiul ne aşteaptă aşa cum ne aşteptau odinioră uzinele şi şantierele. Am spus că ne-am mai bătut între noi, dar am făcut-o întotdeauna băieţeşte, cu pumnii şi uneori cu picioarele, dar niciodată cu altceva. Nu ne-am atins nici măcar din greşeală de vreo colegă, ca să nu mai spun de profesoare, oricât de mult le-am fi urât. Ne era frică de ele şi de ce-ar fi putut să ni se întâmple dacă ne uitam măcar pieziş la ele. Şi mai era şi altceva, un soi de respect amestecat cu cei şapte ani de-acasă pe care îi aveam cam toţi. Dar să sari cu cuţitul şi să-i tai beregata unei dăscăliţe, aşa cum am văzut că s-a întâmplat la un colegiu cu pretenţii din Bucureşti, e mult prea mult. Ca şi cealaltă scenă, cu clasa care părea un salon dintr-o casă de nebuni, în care elevii se credeau într-un film pornografic în care, în rolul principal, juca profesoara…
Şi, dintr-odată, ca pe vremuri la şcoală, în minte îmi sună parcă un clopoţel al cărui glas mi-a rămas incredibil de bine înfipt în amintiri, semn că a venit pauza şi trebuie să-mi închei articolul, aşa că las stiloul jos. Până la următoarea lucrare de control, de săptămâna viitoare.
Adrian CRÂNGANU