Cu foaia albă, de un alb care acum, că încep să scriu, mi se pare nesfârşit, încerc să mă adun şi să mă gândesc la ceva cât de cât frumos, care să-mi mai taie din greaţa provocată de toate câte se întâmplă în ţara asta în care oamenii au ajuns să ardă în spitale ca lumânările. Sper să şi reuşesc, dar nu prea cred.
Stăpânit, aşadar, de gândurile înnorate care mă copleşesc şi de care, din câte observ, nu pot nicicum scăpa, m-am hotărât să fac o mărturisire în ton cu starea mea de spirit. Nu ştiu dacă e bine să recunosc, dar cred că eu sufăr de o boală fără leac, fiindcă la urma-urmei asta şi e. Sau poate că – şi exact în clipa asta îmi trece prin minte pentru prima oară – lucrurile nu stau aşa şi simptomele nu sunt altceva decât anticorpii pe care subconştientul meu îi produce în faţa adevăratei boli, care abia acum, că mă aplec mai profund asupra ideii, s-ar putea să fie cu totul alta.
În condiţiile astea, trebuie să-mi pun niţică ordine în idei ca să mă pot face înţeles. De când mă ştiu, eu adorm la şedinţe. Pur şi simplu nu pot să-mi ţin ochii deschişi, chiar dacă m-am trezit cu o jumătate de oră înainte, iar asta mi-am zis mereu că trebuie să fie o boală pe care, prin orice mijloace am încercat s-o tratez, n-am reuşit. Ţin minte, de pildă, că în Armată, la minus trei grade, câte erau în sala de studiu la ora 9 dimineaţa, mie-mi cădea capul în piept şi adormeam cu pixul în mână la lecţiile de CANM, care, dacă-mi aduc bine aminte, înseamnă Cunoaşterea Armelor de Nimicire în Masă, şi mă trezeam brusc după câteva minute, izbit ca de un obuz de vreo bonetă cu care arunca locotenentul după mine sau de bobârnacul în ureche tras de soldăţimea din spatele meu, momente în care eu săream în sus de doi metri.
Lucrurile nu s-au schimbat cu nimic nici mai târziu. La o şedinţă de redacţie, în urmă cu vreo 20 de ani, era să-mi scot un ochi cu creionul în care mi se prăvălise capul. Singura scuză pe care am găsit-o faţă de mine însumi a fost, întotdeauna, că trebuie să fie vorba despre o boală în faţa căreia nu am ce să fac. Şi n-am râs niciodată de ea, aşa cum au făcut ceilalţi, ci am tratat-o cu cel mai mare respect. Era a mea, şi numai eu ştiu cât am suferit de pe urma ei.
Iar mai nou văd că ea s-a agravat, din moment ce, în ultima vreme, mă fură tot mai des somnul, fără nicio legătură cu şedinţele plictisitoare cu care mi-a fost presărată viaţa. De exemplu, când văd la televizor parlamentari care ţipă ca din gură de şarpe că ei nu se vaccinează în ruptul capului, fiindcă de fapt Covidul nu există, ci s-a umplut lumea de guturai, că eu, care m-am vaccinat, sunt un mare bou fiindcă nu înţeleg că moartea vine pe seringa cu care ne înţeapă Oculta Mondială, ei bine, atunci adorm de-a binelea şi visez că sunt ba delfin, ba vultur sau tigru, orice numai să nu fac parte din specia exemplarelor la care mă uit tolănit în pat.
În ideea asta mi-a şi trecut prin cap, pe la începutul articolului, că somnul care mă cuprinde uneori nu e boala în sine, ci răspunsul prin care organismul meu s-a pus la adăpost în faţa prostiei nemărginite a celor care m-au condus de-a lungul vremii sau care, acum, ne conduc pe toţi. Iar când adorm, chiar şi aşa, iepureşte, cred că mintea mea, săraca, nu face altceva decât să încerce să mă ajute, şi stinge lumina. Adică suflă în lumânările care, de la o vreme, ard în jurul meu ca oamenii din spitale.
Adrian CRÂNGANU